Plecând de la aprecierea potrivit căreia „comunicarea ia toate formele de manifestare a individului în relaţia cu sine, cu altul şi cu mediul”[1], putem susţine că procesul de comunicare umană s-a constituit pe baza a două tipuri de relaţii: directe – prin comunicare interpersonală între două sau mai multe persoane, şi indirecte – adică o comunicare mediată de un suport, indiferent de simplitatea sau complexitatea tehnologică a acestuia (scrisul, telefonul, calculatorul). Acesta din urmă poate fi, de asemenea, un bun produs de un ansamblu de instituţii, specialişti şi mijloace tehnologice (aşa cum sunt cărţile, filmele, ziarele, radioul, televiziunea, Internetul). Comunicarea de masă a constituit un domeniu de cercetare aplicată încă de la începutul secolului al XX-lea, obiectivele fiind testarea, eficientizarea şi influenţarea opiniei publice în domeniul educaţiei, propagandei, telecomunicaţiilor, publicităţii, relaţiilor publice şi relaţiilor interumane.
Ca o subdiviziune a comunicării, comunicarea de masă prezintă asemănări cu cea interpersonală şi de grup. În aceste sens, Lasswell consideră că în orice acţiune de comunicare trebuie să fie avute în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?[2] Cu toate acestea, în societatea contemporană mediatizarea modifică limitele dintre public şi privat, iar conţinutul conversaţiilor interpersonale şi de grup este influenţat substanţial de şi prin intermediul comunicării de masă.
Comunicarea de masă implică mijloace tehnice şi instituţionale de producere şi inovare. Doar în astfel de condiţii, procesul de comunicare poate face posibil transmiterea unui mesaj către un public variat şi numeros, care îl recepţionează simultan, fiind despărţit temporal şi spaţial de sursă. Emiţătorul este o „persoană instituţionalizată” care reprezintă, în general, un grup de persoane. În acelaşi timp, destinatarii comunicării formează grupuri largi de indivizi, aspect care surprinde ideea de „socializare a audienţei”. Fluxul mesajelor este unidirecţionat, iar capacitatea receptorilor de a interveni în acest flux este foarte limitată. Comunicarea de masă se desfăşoară numai în spaţiul public, determinând, practic, formarea opiniei publice.
O componentă esenţială în procesul comunicării de masă este activitatea de selectare şi editare, care reprezintă un gen de transfer în plan mediatic a tendinţei umane de a simplifica, de a omite şi de a reduce. De altfel, Bernard Voyenne vorbeşte de trei caracteristici ale comunicării sociale prin intermediul presei: caracterul instantaneu, deoarece informează aproape în acelaşi timp cu desfăşurarea lui; permanenţa, pentru că nu cunoaşte nicio întrerupere; caracterul universal, pentru că este prezentă peste tot şi în orice moment. Totodată, el consideră că schimbul de informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot atât de importante ca şi respiraţia pentru organism. A trăi în societate, conchide autorul invocat, înseamnă a comunica[3].
Acest tip de comunicare „emană de la o sursă individuală sau organizaţională, prin modalităţi de codare şi multiplicare electronice sau mecanice, adresându-se unor audienţe relativ mari, eterogene şi anonime, care nu au decât posibilităţi limitate de feedback”[4], aşa cum subliniază Charles Wright. Explicaţia teoreticianului amintit este următoarea: „Comunicarea de masă este orientată către audienţe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator; mesajele sunt transmise în mod public şi sunt calculate astfel încât să ajungă repede la public, uneori chiar în mod simultan; de obicei ele sunt tranziente şi nu au caracter de documente înregistrate. În sfârşit, comunicatorul tinde să fie integrat şi să acţioneze în organizaţii formale, care implică mari cheltuieli”[5].
Sintagma „comunicare de masă” este considerată de unii specialişti inexactă, în sensul că implică mai mult transmitere şi nu dialog, schimb de informaţii şi interpretări. Astfel, Pierre Bordieu şi Jean-Claude Passeron consideră noţiunea „de masă” neclarăi cu utilizări multiple: formularea fiind imprecisă şi evocând indivizi abstracţi, reuneşte indivizii particulari într-o entitate generală, care face din ei fiinţe indistincte, ce-şi pierd orice particularitate[6]. Alţi analişti ai fenomenului, precum Jean Baudrillard[7], apreciază că formula „comunicare de masă” este chiar înşelătoare, având conotaţii negative. Pentru a nuanţa pozitiv această formulare, J.J. van Cuilenburg, O. Scholten şi G.W. Noomen au recurs la expresia „comunicare în masă”. Cu toate acestea, se poate susţine că teoreticienii care au reliefat neajunsurile formulării comunicare de masă nu au avansat nicio expresie înlocuitoare unanim acceptată. De-a lungul timpului, în definirea comunicării de masă s-a optat pentru exprimări de genul: comunicare mediată, canale de difuzare colectivă, formal media of communication, impersonal transmission media, tehnici de difuzare colective. Cu toate acestea, conotaţia negativă este istoriceşte constituită, derivând din asocierea acestui cuvânt cu noţiunea de mulţime, cu lipsa culturii, a inteligenţei şi a raţionalităţii[8].
Comunicarea în masă este tipul de „comunicare ce ajunge la dispoziţia maselor, orientată spre mase”[9]. Pe aceeaşi linie de definire, transpare ideea potrivit căreia „comunicarea în masă este orice formă de comunicare în care mesajele – având un caracter public (deci fără restricţii sau delimitări personale privind receptarea) şi folosindu-se de o tehnologie de difuzare (media) – se adresează unei largi audienţe, într-un mod direct (căci partenerii comunicării sunt distanţaţi în spaţiu sau timp) şi unilateral (ceea ce exclude inversarea rolurilor de emiţător şi receptor”[10].
În accepţiunea lui J. D. Stappers, comunicarea în masă înseamnă „emitere de mesaje prin care emiţătorul se adresează fără deosebire oricui, prin intermediul unui canal la care fiecare instanţă receptoare are necondiţionat acces, cel puţin în măsura în care accesul depinde de emiţător”[11]. A. Silbermann defineşte comunicarea de masă ca fiind „difuzarea cantitativ importantă a unor conţinuturi asemănătoare unor indivizi sau grupuri numeroase şi eterogene ale societăţii, cu ajutorul tehnicilor de difuzare colectivă”[12]. Dincolo de aceste definiţii, o observaţie imediată atestă faptul că, sub influenţa revoluţiei tehnologice a ultimelor trei decenii ale secolului al XX-lea, definiţia comunicării de masă se îmbogăţeşte cu noi conţinuturi, nestatuate încă teoretic. O transformare profundă este în plină desfăşurare, ameninţând însăşi ontologia pe care se bazează paradigma comunicării.
[1] Laurenţiu Şoitu, Pedagogia comunicării, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 254.
[2] H. D. Lasswell, The structure and function of communication in society, în L. Bryson (ed.), The Communications of Ideas, Editura Harper & Bros, New York, 1948, apud Werner J. Severin, James W. Tankard, Jr., op. cit., p. 54.
[3] Bernard Voyene, La presse dans la société contemporaine, Editura Librairie Armand Colin, Paris, 1962, p. 24.
[4] Charles R. Wright, “Functional Analysis and Mass Communication”, în Lewis Anthony Dexter, David M. White (ed.), People, Society and Mass Communication, Editura Macmillan, New York, 1964, apud Mihai Coman, Introducere în sistemul mass – media, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 22.
[5] Ibidem, p. 22.
[6] Pierre Bordieu, Jean – Claude Passeron, Sociologues des mythologies et mythologies des sociologues, în Les Temps Modernes, nr. 211, decembrie 1963, p. 1998 – 2001, apud Rémy Rieffel, Sociologia mass –media, traducere de Ileana Busuioc, Editura Polirom, 2008, p. 106.
[7] Jean Baudrillard, La société de consommation, Gallimard, Col. „Idées”, Paris, apud Rémy Rieffel, op. cit., traducere de Ileana Busuioc, Editura Polirom, 2008, p. 107- 108.
[8] Denis McQuail, Mass Communication Theory. An Introduction, 2nd edition, Editura Sage Publications, London, 1987, p. 29 apud Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass – media şi societatea, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 113.
[9] J.J. Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, traducere de Tudor Olteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004 , p. 36.
[10] Ibidem, p. 37.
[11] J. D. Stappers, Publicistiek en communicatiemodellen, 1966, p.47, apud J.J. van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, op. cit., p. 38.
[12] A. Silbermann, Communication de masse, Editura Hachette, Paris, 1981, p. 3.
