Publicat în

Comunicarea intrapersonală

Acest proces este caracteristic fiecărui individ în parte. Unii autori nu o consideră o formă specifică de comunicare. Comunicare intrapersonală se referă la fiecare persoană care gândeşte pentru ea însăşi sau chiar gândeşte cu voce tare, verbalizându-şi gândurile şi ideile, şi în tot acest proces îşi poate pune sieşi întrebări şi tot persoana în cauză să fie cea care răspunde. Comunicarea intrapersonală transformă dialogul cu sine însuşi într-un monolog interior sau verbalizat. Comunicarea intrapersonală trebuie să se bazeze pe o atitudine pozitivă faţă de propria persoană. Persoanele care au o părere negativă faţă de sine comunică în mod inevitabil aceste sentimente spre ceilalţi şi este probabil ca aceştia să dezvolte sentimente negative similare. Elementul cheie în gândirea pozitivă este îndreptarea comunicării cu sine însuşi spre succes, şi nu spre eşec. Fiecare individ simte nevoia să intre în „dialog cu sine” pentru a-şi limpezi anumite lucruri, situaţii, relaţii, înainte de a le clarifica cu ajutorul celorlalţi. Individul se întreabă şi îşi răspunde, analizează, reflectează, ia decizii, repetă în gând mesajele destinate altora. Din punctul de vedere al formării şi dezvoltării personalităţii, acest dialog cu sine constituie o practică terapeutică de tip intelectiv şi emoţional: a pune problemele mai întâi în raport cu propria conştiinţă înseamnă o purificare cognitivă, dar şi o descărcare emoţională. Deşi nu presupune existenţa unor comunicatori distincţi, dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic proces de comunicare. Spre deosebire de toate celelalte tipuri de comunicare, cel intrapersonal nu presupune cu necesitate codificarea şi decodificarea mesajelor, întrucât ele nu trebuie să străbată un spaţiu fizic, ci exclusiv unul mental, adimensional şi subiectiv. Cu sine însuşi, omul poate sta de vorbă şi fără cuvinte, ceea ce nu înseamnă că verbalizarea gândurilor nu este un fenomen destul de frecvent.[1] O asemenea formă a comunicării este chiar necesară în cazul unor situaţii speciale, când ea ajută la fixarea unor noţiuni sau clarificarea anumitor probleme.

 

[1] Vasile-Sebastian Dâncu, Op. cit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *