Termenul de „etică” provine din greaca veche (ethos = obişnuinţă, moravuri, caracter) şi are un dublu sens:
- o disciplină ştiinţifică având ca obiect de studiu normele de comportament care reglementează relaţiile dintre oameni, altfel spus, ştiinţa despre morală, despre bine şi rău;
- ansamblul normelor care reglementează comportamentul oamenilor în societate – regulile ce trebuie aplicate în viaţă pentru a practica binele în opoziţie cu răul.
Termenul „morală” provine din latină (mos, mores) şi se foloseşte în prezent într-un sens strict (normele comportamentului uman) sau în sens larg, când se identifică cu noţiunea de etică.
Morala se referă la standardele de comportament după care oamenii sunt judecaţi, în mod particular în relaţiile cu ceilalţi. Morala reprezintă astfel totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate în principii; totalitatea normelor, regulilor determinate istoric şi social, care reglementează comportamentul şi raporturile dintre indivizi, precum şi dintre aceştia şi colectivitate. De asemenea, morala cuprinde şi fenomenele care ţin de conştiinţa morală şi individuală, calităţile şi defectele morale, etc.
În timp ce morala este considerată un fenomen real, ce ţine de comportamentul cotidian, de viaţa practico-spirituală reală a indivizilor şi colectivităţilor umane, „etica” desemnează teoria care are ca obiect de studiu acest fenomen real.[1] Etica desemnează ştiinţa binelui şi a răului.
În limbajul curent, termenul de etică se foloseşte mai ales pentru a indica disciplina ştiinţifică, iar termenul morală, pentru a indica normele de comportament în relaţiile sociale dintre oameni, precum şi raportul dintre om şi natură.
Etica este o disciplină filosofică, ce-şi găseşte aplicabilitatea în toate domeniile vieţii sociale şi chiar economice. Primele abordări ale eticii provin din antichitate, de acum mai bine de 2400 de ani, etica fiind parte componentă a doctrinelor filosofice. Socrate, care a dezvoltat teoria eticii prin încercarea de a fundamenta noţiunile de bază precum bine, datorie, onoare, virtute, cinste, Platon, discipolul său şi Aristotel, care a întemeiat o morală practică – sunt nume de rezonanţă în domeniul filosofiei şi al ramurii sale, etica.[2]
O mare contribuţie în dezvoltarea eticii normative a avut-o Immanuel Kant, la care etica este întemeiată pe raţiune, de fapt pe o raţiune practică, ce ne impune anumite legi morale, cu caracter universal. Alte contribuţii notabile în gândirea filosofică despre morală au avut Friedrich Hegel, Friedrich Nietzsche, Bertrand Russel, Jean Paul Sartre şi alţii.
Multe dintre conceptele şi metodele dezvoltate de filosofi de-a lungul timpului sunt azi relevante pentru etica afacerilor. Toate deciziile sunt de fapt compromisuri între responsabilitatea economică şi cea socială în cazul
firmelor, sau între aspiraţii şi datorii, în cazul indivizilor. Filosofia normativă oferă un ajutor în găsirea acestor compromisuri, dar nu te învaţă cum să faci.3
Prin etică aplicată se înţelege analiza din punct de vedere moral a unor situaţii concrete din practica socială sau profesională în vederea luării unor decizii. În această categorie intră etica profesională, etica afacerilor şi etica mediului înconjurător.
Etica profesională impune stabilirea unor reguli interne în fiecare profesiune, care pot lua forma bunelor „practici”, „codurilor etice” sau „codurilor deontologice”.
Etica afacerilor este o formă particulară a eticii aplicate, care se referă la comportamentul agenţilor economici, al angajaţilor, patronilor şi managerilor.
Etica managementului este, de asemenea, o formă a eticii aplicate, care se referă la conduita şi acţiunile persoanelor cu funcţii de conducere în organizaţii private sau publice. Etica managementului are ca obiect determinarea a ceea ce este bun, corect sau just în deciziile şi acţiunile care afectează alte persoane.
Bâtlan, I. – Philosofia moralis. Prelegeri de etică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pg.9
[2] Bâtlan, I. – Introducere în istoria şi filosofia culturii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
