Definită de-a lungul timpului în diferite moduri, în funcţie de context sau de domeniul specific de aplicabilitate practică, etica a fost focalizată pe principiile şi standardele care ar trebui să guverneze relaţiile sociale dintre indivizi şi organizaţii şi a suscitat întotdeauna interesul celor interesaţi să trăiască într-o lume mai bună, atentă la nevoile şi aspiraţiile celor din jur, menită să aprecieze adevăratele valori umane şi să promoveze modelele exemplare de comportament.
În literatura de specialitate, etica (termen provenit din grecescul „ethos” – morav, obicei, caracter) este „disciplina filozofică care studiază problemele teoretice şi practice ale moralei; în vorbirea curentă, termenul de etică se utilizează adesea şi în sens de morală”1.
|
Mic Dicţionar Filozofic – ediţia a II-a, R. Sommer, R. Tomoiagă (redactori coordonatori), Editura Politică, Bucureşti, 1973, pag. 186. 2 Dicţionar de Neologisme – ediţia a IlI-a (revăzută şi adăugită), Florin Marcu, Constant Maneca (autori), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978, pag. 283. 3 Diccionario Enciclopedico Nuevo Espasa Ilustrado 2000, Carolina Reoyo Gonzalez (editor), Editorial Espasa Calpe S.A. Madrid, 2000, pag. 687. 4 Într-o definiţie mai puţin formală, etica reprezintă „ansamblul de valori şi norme care definesc, într-o anumită societate, omul de caracter şi regulile de comportare justă, demnă şi vrednică de respect, a căror încălcare este blamabilă şi vrednică de dispreţ. Etica promovează anumite valori (cinste, dreptate, |
Astfel, pe de o parte, „etica este ştiinţa care studiază principiile morale, originea, natura, esenţa, dezvoltarea şi conţinutul lor”2, iar, pe de altă parte, „etica reprezintă ansamblul de reguli, valori şi norme morale care reglementează comportamentul persoanelor în societate sau / şi determină obligaţiile acestora, în general, sau într-un anumit domeniu de activitate, în particular”3. Etica semnifică „ştiinţa binelui şi a răului”4.
Termenul de morală (provenit din latinescul „mos, mores” – obicei) desemnează un anume cod special, un ansamblu de reguli cărora fiecare individ trebuie să i se conformeze pentru a fi acceptat în societate. „Morala reprezintă, astfel, totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor, normelor, regulilor determinate istoric şi social, care reglementează comportamentul şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi colectivitate (familie, grup, clasă, naţiune, societate), în funcţie de categoriile bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate şi a căror respectare se întemeiază pe conştiinţa şi opinia publică”5.
Morala depinde de condiţiile existenţiale ale unei anumite comunităţi umane şi nu poate avea un caracter abstract, general valabil, fiind mai degrabă caracterizată de relativitate; cu toate acestea, de-a lungul istoriei, de la un tip de societate la altul, rămân valabile numeroase imperative morale (exemple: „Să nu ucizi!”, „Să nu furi!”, „Să nu minţi!”, „Să-ţi respecţi cuvântul dat!”) care nu ţin de o anumită epocă, ci de caracterul omului de fiinţă posesoare de raţiune şi de conştiinţă de sine, fiind considerate norme generale sau universale. Cel mai important criteriu moral, universal valabil, şi care nu se supune judecăţii relativiste, îl reprezintă acceptarea universalităţii drepturilor fundamentale ale omului.
În timp ce „morala este considerată un fenomen real – un ansamblu de reguli şi norme de bună purtare, cu caracter mai mult sau mai puţin universal – ce ţine de comportamentul cotidian, de viaţa practico-spirituală reală a indivizilor şi colectivităţilor umane, etica desemnează teoria care are ca obiect de studiu acest fenomen real (teoria despre morală), respectiv sistemul conceptual care se află la baza unei anumite viziuni asupra moralităţii (prin moralitate înţelegându-se condiţia omului care aspiră să trăiască potrivit unor idealuri şi principii cât mai înalte)”6.
|
corectitudine, echitate, imparţialitate, bunătate, mărinimie etc.) şi încearcă să facă respectate anumite norme” 5Dan Crăciun, Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale, R.E.I., 2004). 5 Gabriela Ţigu, Etica Afacerilor în Turism, Editura Uranus, Bucureşti, 2003, pag. 11. 6 loan Bâtlan, Philosofia moralis. Prelegeri de etică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pag. 9, citat în Gabriela Ţigu – pag. 11. |
În sens restrâns, morala comună (morala înţeleasă ca ansamblu de obiceiuri şi standarde ale comunităţii) este nereflectivă, deoarece ea impune respectarea unor standarde ale comunităţii prin conformism mimetic, fără a fi filtrate de raţiunea individuală; „un demers etic înseamnă reflectarea asupra principiilor generale şi judecarea unei situaţii particulare din perspectiva acestor principii. Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă emoţională; etica implică mai multă detaşare, explorarea şi acceptarea modurilor de viaţă alternative; acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private, ci considerarea celorlalte principii şi norme morale ca alternative posibile în diferite contexte. Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă şi care le sunt obligaţiile morale în acţiunile lor”7. Etica este o abordare raţională a moralei.
Etica şi morala sunt adesea asociate cu deontologia. Termenul deontologie (în limba greacă, „deon” – datorie, obligaţie) desemnează normele de conduită şi obligaţiile etice din cadrul unei profesii şi aplică anumite norme morale particulare. Etica, morala şi deontologia se referă la ceea ce este „drept”, „corect”, „just”.
Cu timpul, în cadrul eticii s-au constituit două părţi:
- etica normativă – vizează elaborarea şi fundamentarea teoretică a unui sistem determinat de norme şi standarde morale, a unui anumit cod moral; şi
- etica teoretică – se ocupă cu cercetarea problemelor teoretice propriu-zise ale originii şi esenţei moralei8.
|
Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, Editura Trei, 2001, pag. 13. 8 Mic Dicţionar Filozofic, pag. 186 – 187. 9 Vezi Radu Emilian (coordonator), Managementul serviciilor: motivaţii, principii, metode, organizare, Editura Expert, 2000 (Capitolul 10, Etică şi Management, autor: Gabriela Ţigu, pag. 247). Richard T. DeGeorge, în lucrarea Business Ethics (Third Edition, Macmillan Publishing Company, New York, USA, 1990, pag. 14 – 15) consideră că studiul eticii cuprinde trei faze distincte: 1) etica descriptivă; 2) etica normativă şi 3) metaetica. |
Se poate considera că etica are un caracter analitic (se preocupă de cauzele acţiunilor umane) şi normativ (stabileşte anumite reguli de conduită); este o ştiinţă practică (orientată spre acţiune), raţională, nu o impunere externă sau o obligaţie; etica nu este, însă, o ştiinţă descriptivă (nu indică cum trebuie îndeplinite acţiunile umane pentru a fi considerate morale), ci este prescriptivă (recomandă anumite norme morale ce ar trebui respectate)9.
Din perspectiva eticii, standardele sau normele morale sunt enunţuri cu caracter, în general, imperativ prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă un individ conştient, pentru ca felul comportamentului său să fie apreciat ca bun de către semeni sau comunitate. Normele morale reprezintă valori culturale, consacrate prin tradiţie şi educaţie, respectarea lor fiind impusă de opinia publică.
Una dintre clasificările normelor morale (cu importanţă practică pentru etica în afaceri) este următoarea10:
- norme generale sau universale: sunt prezente în toate tipurile de comunităţi umane, au durabilitate mare în timp şi influenţează întreaga gamă de relaţii şi activităţi umane (exemple: cinstea, demnitatea, sinceritatea, curajul, loialitatea, generozitatea);
- norme particulare: se adresează unor comunităţi umane determinate, cu o anumită variaţie în timp şi spaţiu, şi influenţează relaţii sau activităţi umane particulare (exemple: normele vieţii de familie şi normele morale specifice unor activităţi profesionale);
- norme speciale: se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse şi, uneori, la ocazii speciale (exemple: normele de protocol, regulile de etichetă în afaceri, codul manierelor elegante).
Etica este fundamental diferită de religie şi de jurisprudenţă (lege).
|
1. Etica descriptivă constă în studierea şi descrierea moralităţii indivizilor, culturilor sau societăţii, în ansamblu; etica descriptivă compară diferite sisteme morale, coduri de conduită, practici, credinţe, principii şi valori şi furnizează materialul de bază pentru etica normativă. 2. Etica normativă încearcă, în mod sistematic, să ofere şi să justifice un sistem moral coerent. Sistemul eticii normative este alcătuit atât din principiile şi valorile morale de bază, cât şi din regulile morale specifice care guvernează comportamentul oamenilor, recomandând acele acţiuni corecte şi morale şi blamându-le sau interzicându-le pe cele incorecte sau imorale. Aceste reguli şi valori reprezintă normele morale ale societăţii. 3. Metaetica este strâns legată de etica normativă. Metaetica reprezintă studiul eticii normative şi, până la un anumit punct, atât etica descriptivă cât şi cea normativă implică o activitate metaetică. Metaetica se mai numeşte şi etică analitică, deoarece studiază semnificaţia termenilor morali şi logica gândirii morale. 10 Clasificarea normelor morale a fost preluată din Ioan Bâtlan – pag. 16 şi citată în Gabriela Ţigu – pag. 18. |
Moralitatea (sau lipsa ei), la orice nivel şi grad de manifestare, nu poate fi impusă individului de nici o instanţă exterioară şi nici nu poate fi sancţionată din punct de vedere legal; un agent acţionează moral pentru că aşa îi impun propria con ştiin ţă şi cerinţele fireşti ale convieţuirii sociale, nu pentru că este constrâns de lege (sau de altă forţă superioară) şi ameninţat în cazul nerespectării unei obligaţii de ordin moral.
Normele morale se deosebesc de prescripţiile juridice şi de poruncile religioase
prin următoarele caracteristici:
- normele morale se referă la actele individuale libere, conştiente şi raţionale, cu consecinţe asupra celorlalţi şi / sau asupra propriei persoane;
- forma cea mai caracteristică a normelor morale sunt expresiile normative categorice şi universalizabile, care formulează anumite obligaţii sau datorii de a săvârşi fapte de natură să potenţeze valoarea intrinsecă a umanităţii;
- normele morale se bazează pe autonomia voinţei, fiind impuse de către o autoritate imanentă subiectului (conştiinţa morală);
- normele morale sunt însoţite de sancţiuni spirituale (cele mai specifice provin din interiorul fiecărui individ);
- normele morale au drept funcţie socială promovarea unui maximum de sociabilitate11. Astfel, între poruncile religioase şi normele morale se evidenţiază următoarele
diferenţe: autoritatea poruncilor religioase este transcendentă, exterioară individului (heteronomă) – Dumnezeu – şi nu oferă explicaţii raţionale pentru normele pe care le impune; autoritatea normelor morale este reprezentată de conştiinţa lăuntrică a individului (voinţa lui autonomă) şi se supune judecăţii raţionale a individului; subiectul poruncilor religioase este credinciosul, în timp ce subiectul normelor morale este fiinţa raţională, omul în general, care îşi asumă normele morale în mod conştient; sancţiunile poruncilor religioase apar, mai ales, în Lumea de Apoi, iar sancţiunile normelor morale aparţin, în totalitate, lumii pământeşti (fie că vin din partea celorlalţi indivizi, fie că sunt administrate de vocea lăuntrică a propriei conştiinţe).
|
11 Dan Crăciun, în Curs de Etică în Afacerile Economice Internaţionale, realizează o prezentare sintetică a celor mai relevante diferenţe dintre poruncile religioase şi normele morale, respectiv prescripţiile juridice şi normele morale. |
Cele mai importante deosebiri dintre prescripţiile juridice şi normele morale sunt următoarele: autoritatea prescripţiilor juridice este heteronomă, dar aparţine lumii pământeşti (este reprezentată de o instanţă locală sau naţională), iar prescripţiile sunt apărate şi impuse, la nevoie, prin forţă; autoritatea normelor morale este însuşi individul, convins de propria raţiune şi voinţă, de valabilitatea universală a respectivelor norme; subiectul prescripţiilor juridice este circumscris în limitele grupurilor de „supuşi” ai anumitor autorităţi instituţionale, în timp ce subiectul normelor morale este generic (individul îşi asumă normele morale în mod liber şi conştient); sancţiunile prescripţiilor juridice sunt numai punitive, de natură fizică sau materială (cel mai adesea), iar sancţiunile normelor morale sunt, deopotrivă, premiale şi punitive (cele mai puternice şi cele mai specifice sunt cele care vin dinlăuntrul conştiinţei fiecărui individ – de natură psihică sau spirituală).
Între normele morale şi prescripţiile juridice există diferenţe şi cu privire la domeniul de aplicabilitate: prescripţiile juridice se aplică întotdeauna în anumite circumstanţe, iar ceea ce nu este interzis de lege este permis; normele morale au o pretenţie de universalitate (sunt valabile în orice circumstanţe). În ceea ce priveşte regula de acţiune, de cele mai multe ori, o interdicţie legală este dublată de una morală, dar nu şi invers. Acolo unde legea emite numai o interdicţie („Să nu furi!”), morala adaugă o datorie sau o obligaţie ce nu poate fi impusă prin autoritatea exterioară a legii, ci numai de conştiinţa lăuntrică a fiecărui individ („Fii mărinimos şi ajută-ţi aproapele!”). Faptul că o acţiune nu este ilegală nu o face să fie şi acceptabilă din punct de vedere etic (în istorie, există numeroase exemple în care legea a întârziat „în spatele” standardelor morale ale societăţii: discriminările sexuale şi rasiale, poluarea mediului şi mita sunt probleme morale care au fost reglementate de lege destul de târziu şi nu încă în toate ţările). Normele juridice vizează stabilirea unui minimum de sociabilitate, în timp ce normele morale aspiră la un maximum de sociabilitate.
Într-o societate democratică, respectul faţă de lege este o valoare morală de importanţă decisivă. Cu toate acestea, restrângerea responsabilităţii morale a omului de afaceri doar la respectarea legii nu este nici pe departe justificată şi nici operaţională în activitatea practică.
Etica aplicată semnifică „analiza din punct de vedere moral a unor situaţii concrete din practica socială sau profesională, în vederea luării unor decizii adecvate”12 (în această categorie intră etica medicală, etica juridică, etica în mass-media, etica profesională, etica mediului înconjurător, etica afacerilor etc.).
|
12 Monique Canto-Sperber, Dictionnaire d’etique et de philosophie morale, PUF, Paris, 1996, pag. 535 – 540, citată în Management Internaţional – loan Popa, Radu Filip, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 250. |
Etica este o disciplină filozofică ce îşi găseşte aplicabilitatea în toate domeniile vieţii practice şi spirituale.
