Publicat în

CONCEPŢII SI TEORII ASUPRA MOTIVATIEI

Teoria „asteptarii” a lui V. Vroom se axeaza pe ideea ca motivarea este un proces care determina alegerile pe care le fac indivizii, in sensul ca acestia cantaresc probabilitatile pe care le prezinta diferite comportamente pe care le pot adopta pentru atingerea unor anumite obiective si aleg comportamentul care pare mai promitator. Notiunea cheie a acestei teorii este asteptarea, adica simtamantul individului cu o anumita actiune va genera un rezultat specific.[1]

Potrivit acestei teorii, motivarea se determina cu relatia: M=A x I x V, in care M=motivatia; A=asteptarea individului ca efortul sau va determina obtinerea unei anumite performante; I=”instrumentalitatea” actiunilor individului, adica masura in care acestea determina performantele sau recompensele dorite (daca de exemplu un lucrator este sigur ca lucrand mai mult va obtine o retributie mai mare, „instrumentalitatea” rezultatului actiunilor sale, adica probabilitatea estimata este egala cu 1,0; in caz contrar asteptarea este nula); V=valenta, adica valoarea pe care individul o acorda unui anumit rezultat, preferinta pe care o are unul dintre rezultatele comportamentului sau. Daca unul dintre cei trei termeni care determina motivatia este nul, motivatia este inexistenta.

Teoria lui Vroom reprezinta un punct de vedere mai complex decat abordarile lui Maslow, Cleeland si Herzberg, prin faptul ca explica modul in care obiectivele indivizilor le influenteaza efortul, precum si faptul ca alegerea de catre indivizi a comportamentului pe care il adopta depinde de evaluarea de catre ei a probabilitatilor pe care le prezinta diferite comportamente de a conduce cu succes la atingerea rezultatelor dorite. Teoria subliniaza ideea ca obiectivele urmarite de angajatii unei intreprinderi difera de cele ale acesteia, dar ca ambele categorii de obiective pot fi armonizate, concluzie de o deosebita importanta pentru manageri.

In lumina abordarilor si teoriilor privind motivatia, trecute sintetic in revista, se pot contura cateva idei cu valoare pragmatica privind, pe de o parte, realizarea cu eficacitate cat mai ridicata de catre manageri a functiei lor de antrenare, iar pe de alta parte, principalele modalitati de motivare a subordonatilor.[2]

La nivel de manager, acesta se implica la nivelul conducerii strategice a intreprinderii, are in vedere definirea politicilor de motivare materiala si nemateriala a cadrelor de conducere si de executie din intreprindere, corespunzatoare nevoilor acestora, conditiile specifice de activitate a intreprinderii si realitatilor moderne; adoptarea sistemului si formelor de salarizare cu cel mai mare efect de cointeresare a angajatilor; motivarea suplimentara prin forme adecvate a personalitatilor de exceptie din cadrul intreprinderii, a persoanelor cu autoritate profesionala deosebita si cu mare influenta de antrenare asupra celorlalti.

La nivelul conducerii medii, se urmareste intelegerea de fond a mecanismelor si formelor de motivare specifice intreprinderii moderne, numai pe aceasta baza putand asigura instruirea managerilor de la nivelul conducerii operationale cu privire la modalitatile de cunoastere a resorturilor motivationale ale subordonatilor lor si la cele de practicare a formelor de motivare eficace; crearea climatului necesar exprimarii fara retineri, de catre subordonati, a nevoilor si dorintelor care ii motiveaza in munca, si aplicarii de catre conducatorii operationali a celor mai eficace modalitati de motivare.

La nivelul conducerii operationale, se are in vedere cunoasterea si intelegerea comportamentului oamenilor din subordine, a determinantilor acestuia, perceperea rapida si corecta a oricaror schimbari comportamentale determinate de existenta unor nevoi nesatisfacute, ca expresie a unor stari de frustrare, sau de efectele benefice ale unei motivari adecvate; cunoasterea obiectiva a valorii profesionale a subordonatilor si a opiniilor acestora cu privire la modul in care se asigura in intreprindere corespondenta performante-recompense; asigurarea cunoasterii in detaliu de catre subordonati a ceea ce se asteapta de la munca lor, a obiectivelor pentru realizarea carora se desfasoara munca respectiva; supravegherea atenta a comportamentului subordonatilor pentru sesizarea rapida a schimbarilor produse in cadrul acestuia.

Folosirea adecvata a oportunitatilor de evaluare a performantelor subordonatilor si de recompensare a acestora, oportunitati generate de contactul strans cu subordonatii si de care nu beneficiaza managerii de la nivelul superior si mediu de conducere; cultivarea sustinuta a „simtamantului implinirii”, dezvoltarea cultului muncii bine facute in randurile subordonatilor, asigurarea consecventa a corespondentei dintre performantele realizate de subordonati si nivelul recompenselor acordate acestora.

Pe baza teoriilor mentionate si a cercetarilor facute pe tema motivatiei in randurile managerilor si ale cadrelor de executie sunt:

Stimularea baneasca, instrument motivational care este deopotriva supraevaluat si subevaluat ca importanta. Este evident ca la nivelul primelor doua trepte din ierarhia nevoilor propusa de Maslow ( nevoi fiziologice si nevoi de siguranta a muncii), stimularea baneasca constituie elementul motivator principal; pe masura insa ce un individ accede la nivelurile superioare ale scarii lui Maslow, importanta recompensei banesti ca factor motivator se diminueaza semnificativ, locul ei fiind luat de alti factori corespunzatori nivelurilor respective-sociali, profesionali etc.)

Aprecierea obiectiva a performantelor realizate de fiecare lucrator si stabilirea recompenselor ce i se acorda in functie stricta de aceste performante constituie un alt instrument de motivare care, frecvent, se dovedeste la fel de eficace ca si stimularea baneasca. Managerii trebuie sa tina seama de faptul ca nici o alta cauza nu provoaca stari de frustrare atat de frecvente si de profunde ale lucratorilor ca lipsa de obiectivitate in aprecierea rezultatelor muncii, in recunoasterea contributiei reale a fiecarui lucrator la realizarea obiectivelor stabilite, chiar daca aceasta recunoastere nu este intotdeauna insotita de recompensarea pe masura.

Asigurarea corespondentei dintre rezultatele muncii lucratorului si recompensele acordate acestuia asigura dobandirea starii de satisfactie in munca, stare psihica opusa celei de frustrare, cat si gradul de integrare a lucratorului in echipa de lucru, in general in colectivul intreprinderii.

Asigurarea participarii angajatilor la luarea deciziilor importante privitoare la activitatea intreprinderii, consultarea permanenta a acestora la luarea in considerare a opiniilor lor, toate acestea reprezentand forme de recunoastere si pretuire a capacitatii lor profesionale, a atasamentului lor fata de intreprindere si preocuparii dovedite pentru gasirea celor mai bune cai de rezolvare a problemelor cu care se confrunta.

„Imbogatirea” continutului muncii lucratorilor (job enrichment), care consta in acordarea unei responsabilitati si autoritati sporite acestora in ceea ce priveste realizarea propriei munci, constituie, de asemenea, o cale deosebit de eficace pentru motivarea lor. Formele concrete prin care se realizeaza imbogatirea continutului muncii constau in: cresterea libertatii decizionale a lucratorilor privind desfasurarea propriei munci; asigurarea dreptului de autocontrol al propriilor performante, de preferat inaintea controlului superiorilor; implicarea lucratorilor in analiza si schimbarea conditiilor fizice de munca (temperatura, iluminat, amplasarea locurilor de munca etc); asigurarea posibilitatii ca fiecare lucrator sa vada clar contributia muncii sale la rezultatele finale ale activitatii intreprinderii; incurajarea lucratorilor sa dobandeasca abilitati noi sau complementare celor pe care le poseda; autorizarea lucratorilor sa-si „negocieze” unii cu altii sarcinile de munca in scopul redistribuirii acestora, ceea ce va avea ca efect cresterea gradului de interes pe care il prezinta munca.

Organizarea „cercurilor de calitate”, adica a unor sedinte periodice ale grupurilor mici de lucru, al caror obiectiv declarat este identificarea celor mai potrivite cai pentru imbunatatirea calitatii activitatii desfasurate si a rezultatelor acesteia. Activitatea desfasurata in cadrul cercurilor de calitate motiveaza substantial angajatii prin implicarea lor in rezolvarea unor probleme care reclama creativitate si initiativa.

Aplicarea sistemului de conducere prin obiective (Management by Objectives- MBO), care consta in stabilirea unui set de obiective ierarhizate, ce pornesc de la cele generale ale intreprinderii pana la cele individuale stabilite pentru lucratorii acesteia , participarea intregului personal la stabilirea obiectivelor, actiune realizabila prin dialoguri sefi-subordonati, corelarea stransa a rezultatelor realizarii obiectivelor de catre fiecare salariat cu recompensele sau sanctiunile acordate acestuia, si controlul continuu si riguros al realizarii obiectivelor. Experienta a demonstrat ca participarea lucratorilor la stabilirea obiectivelor propriei munci ii motiveaza puternic, determinandu-i sa fixeze obiective mai ambitioase chiar decat cele asteptate de manageri si sa se angajeze mai hotarat in realizarea acestora.

Aplicarea sistemului de munca „zero defecte”, care consta in stimularea adecvata a lucratorilor pentru a realiza „corect de prima data” sarcinile de munca. Stimularea se va axa pe recunoasterea maiestriei lucratorilor in executarea unor munci specializate si pe stimularea mandriei lor profesionale.

Introducerea programelor flexibile de lucru, diferite de cele obisnuite, care permit lucratorilor sa-si indeplineasca sarcinile primite in intervale de timp in care nu au de rezolvat probleme familiale, gospodaresti sau de alta natura. Aceasta modalitate de motivare a salariatilor este indicata, indeosebi, pentru micile intreprinderi

In final, se poate concluziona ca motivarea corespunzatoare a angajatilor, coordonata importanta a functiei de antrenare a conducatorului, este o problema de alegere a celor mai bune cai si instrumente motivationale dar, mai ales, o problema de filozofie manageriala, de optica a managerului cu privire la relatiile cu subordonatii.

 

[1]   Revista de Psihologie nr. 4, 2002

[2]  Manolescu. A, Managementul resurselor umane, 1998

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *