În evoluţia teoriei managementului, organizarea structurală a unei organizaţii a ocupat un loc important. Astfel, cele 14 principii ale managementului definite de Fayol şi dezvoltate ulterior de Urwick şi Brech sunt regăsite în mare parte în teoriile moderne. Max Weber contribuie în mare măsură la dezvoltarea teoriei organizării structurale prin descrierea caracteristicilor organizării în special cu privire la exercitarea autorităţii prin reguli şi proceduri.
În şcoala modernă a managementului, teoria contingenţei aduce o contribuţie de seamă în teoria organizării structurale prin punerea în evidenţă a interacţiunii: structură – tehnologie – mediu.
În contextul globalizării, al creşterii ritmului progresului tehnic şi al schimbărilor demografice, managementul schimbării îşi pune amprenta şi asupra organizării. Astfel, întreprinderile trebuie să se axeze pe structuri organizatorice flexibile, capabile să se adapteze rapid şi eficient la noile condiţii cum ar fi pieţe nesigure, tehnici noi de afacere, cicluri scurte de viaţă a produselor; cu alte cuvinte organizarea trebuie adaptată la un mediu dinamic, imprevizibil şi foarte competitiv.
Organizarea, ca subsistem al managementului are ca input prevederea întrucât obiectivele – strategiile – planul definesc activităţile şi rolul lor. Astfel organizarea apare ca un sistem ce identifică, clasifică şi grupează activităţile impuse de realizarea obiectivelor, asigură autoritatea şi responsabilitatea îndeplinirii sarcinilor ce revin, asigură coordonarea pe verticală şi orizontală a compartimentelor ce alcătuiesc structura organizaţională.
Organizarea, în termeni uzuali, implică o formă organizatorică ce exprimă structura departamentală a rolurilor şi poziţiilor, de unde şi expresia de organizare formală. Evident, în orice organizaţie, prin forţa împrejurărilor apare şi aşa zisa organizare neformală (informală) ca expresie a reţelei de relaţii sociale şi de persoane.
Organizarea presupune identificarea forţei de muncă, fundamentarea numericului, adică evaluarea cantitativă dar şi calitativă prin recrutarea, selectarea, plasarea şi planificarea carierelor.
Astfel, crearea şi asigurarea posturilor cu lucrători capabili şi care doresc să le ocupe constituie un obiectiv al organizării (funcţia staffing).
Obiectivul principal al organizării – asigurarea sarcinilor stabilite prin plan – se axează pe un sistem modern de conducere (leading) în care motivarea şi stilul managerial joacă un rol esenţial.
Organizarea structurală se axează pe respectarea unor principii cu caracter fundamental, principii care, prin implementare, se vor particulariza în funcţie de sistemul la care se raportează, respectiv natura şi caracteristicile activităţii organizaţiei.
Principii organizatorice
Subordonarea organizării obiectivelor strategice impune ca prim principiu sau principiu fundamental asigurarea unităţii de obiective: capacitarea lucrătorilor în vederea îndeplinirii obiectivelor cu maxim de eficienţă.
Necesitatea antrenării lucrătorilor în realizarea obiectivelor şi asigurarea unei conduceri eficiente reclamă principiul limitării numărului de subordonaţi ce pot fi încredinţaţi unui manager.
În ceea ce priveşte linia autorităţii şi responsabilităţii se impun principii ca:
- principiul scalar – se raportează la linia ierarhică ce se impune a fi bine delimitată de sus în jos pentru că numai astfel se poate stabili clar linia autorităţii şi responsabilităţii deciziilor şi respectiv linia comunicării.
- principiul delegării dreptului de decizie, deci a delegării autorităţii şi responsabilităţii se înscrie în conceptul modern al descentralizării ce s-a impus în condiţiile dinamismului vieţii economice.
- principiul unităţii de comandă asigură întărirea responsabilităţii întrucât relaţiile de autoritate se raportează la un anumit nivel şi la o singură persoană, un singur manager pentru un subordonat.
În ceea ce priveşte departamentarea, respectiv crearea cadrului organizatoric prin proiectarea de posturi şi gruparea lor în compartimente – principiul de bază constă în definirea clară a activităţilor ce trebuie îndeplinite, a autorităţii necesare şi a relaţiilor, respectiv a interdependenţei cu alte grupuri.
Procesul de organizare este un exerciţiu de stil managerial prin aplicarea procesului de descentralizare ce permite, prin delegarea autorităţii şi responsabilităţii, antrenarea unui număr cât mai mare de manageri în realizarea performanţelor. Un management dinamic impune, de asemeni un principiu ca cel al flexibilităţii structurilor organizatorice, a necesităţii adaptării structurilor organizatorice la cerinţele clienţilor.
