Publicat în

CONDUCEREA ORGANIZAŢIONALĂ

1. Problematica conducerii

Odată cu apariţia primelor locuri de muncă, în activitatea umană s-a simţit nevoia unei coordonări, nevoia unei coerenţe a eforturilor oamenilor în vederea realizării obiectivelor propuse. Şi odată cu apariţia fenomenului conducerii au fost necesare şi persoane care să se ocupe, în mod direct şi distinct, de conducerea cestor colective, persoanele care prin anumite calităţi individuale s-au evidenţiat, au reuşit să se detaşeze, să se impună şi să conducă grupul. O persoană conduce când îi poate influenţa pe alţii să facă ceva, „pentru că aşa vor”, nu pentru că se tem de consecinţele nesupunerii, ori pentru că se supun automat cerinţelor oficiale.

Conducerea, la începuturi nu era o condiţie empirică, iar mijloacele folosite pentru realizarea conducerii erau transmise de la o generaţie la alta. (exemplu: şeful de la trib îl iniţia în tainele conducerii pe cel care îi lua locul atunci când el nu va mai fi. Această învăţare se realiza oral, empiric). Abia în secolul nostru s-au centrat concepţii şi s-a cristalizat o anumită metodologie modernă de conducere, care se numeşte management.

Înainte de apariţia managementului a existat psihologia acelui domeniu. De altfel primele mijloace de conducere au fost de natură psihologică (printre care, capacitatea de a influenţa pe alţii), de unde a apărut astăzi o nouă ramură aplicativă a psihologiei – psihologia muncii de conducere.

Psihologia muncii de conducere este una dintre ramurile ştiinţei psihologice, care este cea mai apropiată de preocupări de management. Ea este considerată şi ca o subramură a psihologiei organizaţionale centrată pe munca conducătorului.

Ca disciplină ştiinţifică studiază următoarele probleme:

  1. studierea caracteristicilor fundamentale a procesului de conducere şi a implicaţiilor psihosociale ale acestora asupra cadrelor de conducere;
  2. elucidarea calităţilor necesare în munca de conducere, elaborarea profilului psiho-socio-profesional al managerilor;
  3. implicarea psihologiei şi a psihologului în activitate practică de cunoaştere, selecţie, instruire a managerilor.

2. Tipuri de manageri şi stiluri de management

Managerul se manifestă în dublă ipostază: de conducător şi de specialist într-un anumit domeniu, în ambele solicitându-se competenţă ridicată. Managerii trebuie să se manifeste creativ în cea mai mare parte a cazurilor pe care urmează a le rezolva, deoarece peste 70% din cazuri sunt probleme inedite puse pe subordonaţi, de funcţiile organizaţiei sau de mediul contextual. Managerul trebuie să fie un exemplu pentru subordonaţi în tot ceea ce face şi să fie capabil să-i pună să facă ceea ce trebuie.

Competenţa managerială se referă la competenţa acordată (autoritatea) şi competenţa propriu-zisă. Competenţa propriu-zisă presupune posedarea de către manageri a unor cunoştinţe, calităţi şi aptitudini manageriale.

Cunoştinţele de management se referă la cunoştinţe despre conţinuturile şi funcţiile procesului de management, adică cunoştinţe despre sistemul de management şi caracteristicile constructive şi funcţionale ale componenţelor acestora: metodologică, informală sau organizaţională.

Aptitudinile unui manager eficient sunt: capacitatea de comunicare, capacitatea de a conduce, intuiţie, fler, spontaneitate, creativitate.

Calităţile cele mai importante pentru un manager eficient sunt: sănătate, vigoare, îndemânare, stăpânire de sine, sinceritate, modestie, sociabilitate, fermitate, curaj, claritatea gândirii, memorie, imaginaţie.

Tipul de manager desemnează ansamblul, caracteristicile principale referitoare la cunoştinţele, calităţile şi aptitudinile proprii unei categorii de manageri ce asigură o anumită abordare în ceea ce priveşte aspectele de bază ale proceselor şi relaţiilor manageriale şi ale comportamentelor cvasipermanente diferite de ale altor manageri.

Fiecărui tip de manager îi corespunde un stil managerial.

Stilul de management constituie maniera de operaţionalizare a cunoştinţelor, calităţilor şi aptitudinilor managerilor în relaţie cu subordonaţii, colegii şi managerii aflaţi pe nivele ierarhice superioare.

Stilul managerial este influenţat de acţiunea mai multor factori precum: autotarismul, gradul de conducere a puterii de către manager, directivitatea – atitudinea managerului în rezolvarea problemelor din punct de vedere al indicaţiilor şi sugestiilor date membrilor grupului condus – relaţiile dintre manageri şi membrii grupului – relaţii informale, orientarea managerilor în raport de problemele subordonaţilor, instrumentul managerial utilizat.

2.1. Abordarea tridimensională a lui W. Reddin

Reddin ia în considerare ponderea factorului determinat în exercitarea managementului – autotarismului; definind cele trei tipuri şi stilul de management autoritar, participativ, participativ-autoritar.

Cele trei criterii importante preocuparea pentru sarcini, pentru contacte umane şi pentru randament definesc astfel cele trei stiluri.

Stilul autoritar este caracterizat prin:

  • relaţii de autoritate ierarhice, de subordonare sunt predominante;
  • utilizarea redusă a delegării şi consultării subordonaţilor;
  • aspectele umane sunt minimalizate;
  • competenţele managerilor mai reduse;
  • lipsa încrederii în potenţialul subordonaţilor;
  • control exercitat asupra subordonaţilor.

Plăcerea de a exercita competenţele acordate, de a comanda, combinată cu o anumită nepricepere în abordarea la modul amical a subordonaţilor se răsfrânge adesea într-un climat auster, caracterizat prin rezerva din partea subordonaţilor, prin exces de controale din partea şefului, ce diminuează iniţiativa şi creativitatea personalului.

Se utilizează la scară redusă delegare, iar consultarea subordonaţilor este ocolită uneori şi pentru a masca unele lacune în pregătire la nivelul managerilor.

În cadrul stilului autoritar de management accentul cade pe realizarea sarcinilor obiective, aspectele umane sunt pe o poziţie secundară.

În întreprinderile mici şi mijlocii private domină tipul managerial autoritar. Întreprinzătorii se caracterizează printr-o puternică personalitate şi bazaţi pe puterea care le-o conferă poziţia de proprietar, tind să fie adesea chiar foarte autoritari.

Tipul participativ se caracterizează prin:

  • relaţii organizatorice de cooperare;
  • competenţa managerială ridicată;
  • abordarea în comun a unor probleme majore a domeniului condus;
  • folosirea pe scară largă a delegării;
  • asigurarea unui climat de muncă destins, favorizant dezvoltării subordonaţilor.

Managerii participativi pun accent pe relaţiile umane pe asigurarea unui climat de muncă destins, favorabil dezvoltării personalităţii subordonaţilor. Nu are reticenţe în abordarea problemelor organizaţiei în comun cu subordonaţii, şefii, colegii. Ei de asemenea utilizează puterea, competenţa acordată cu precauţie, aceasta reprezentând doar un suport pentru realizarea obiectivelor atribuite. Deleagă pe scară largă, ori de câte ori e nevoie.

Tipul participativ – autoritar este o îmbinare a caracteristicilor celorlalte două tipuri. Din cercetările efectuate, a rezultat că-n perioada de tranziţie la economia de piaţă în societatea comercială şi-n regiile de stat, acest tip de conducător este cel mai frecvent. Acesta promovează destul de intens consultarea, delegarea şi-n general cooperarea în conducere, însă adesea cu tentă autoritară, apărând rareori situaţii conflictuale latente sau chiar deschise.

2.2. Abordarea tridimensională a
B.Blake şi Jane S. Monton

  1. Blake şi Jane S. Monton (1969) delimitează cinci tipuri de manageri ţinând cont de două criterii importante şi anume: orientarea spre producţie, sarcini, şi orientarea spre relaţii umane, oameni.

Tipurile prezentate de B. Blake şi Jane S. Monton sunt:

  • manager populist;
  • manager ideal;
  • manager conciliator;
  • manager anemic;
  • manager autoritar .

1.9. Managerul populist sau managerul de tip club social are un interes foarte ridicat pentru oameni, dar redus pentru producţie. Acest manager evită conflictele şi promovează amiciţia, iar relaţiile de prietenie, înţelegere trec pe prim plan, înaintea producţiei. Prioritatea acordată în general este cea a rezolvării pretenţiilor salariale, de asemenea renunţă la structurare pentru a evita conflictele şi tergiversează disponibilizările de personal, chiar dacă situaţia concretă a firmei o impune, tot pentru a menţine armonia, buna înţelegere, a evita tensiunile. În cazul problemelor financiare a firmei apelează la împrumuturi mari pentru acordarea salariilor angajaţilor.

9.9. Managerul ideal este managerul care este centrat atât pe oameni cât şi pe sarcini, punând accent pe derularea procesului de muncă în condiţii eficiente, dar şi pe rezolvarea problemelor subordonaţilor. Managerul ideal foloseşte stilul de management participativ, considerând că munca în echipă este cea mai eficientă modalitate de muncă. Managerul ideal susţine că restructurarea poate fi făcută pe parcurs, cu asigurarea unui parteneriat al salariaţilor; aceştia fiind convinşi că ceea ce se întreprinde este în interesul lor. Strategiile pe care le foloseşte sunt clare, centrate pe sarcini, ceea ce duce la succesul activităţii firmei. Managerul ideal este un bun comunicator, are curaj în asumarea riscurilor, este flexibil în situaţii de criză, are spirit inovator, creativ şi ia măsuri de prevenire a situaţiilor conflictuale, a crizelor.

5.5. Managerul conciliator este managerul care este interesat atât de oameni cât şi de producţie, dar la un nivel mediu. Managerul conciliator este un compromis între cele două tendinţe: orientare spre relaţii umane ţi orientare spre sarcini.

Abordează un stil consultativ, el „împinge oamenii din spate pentru asigurarea producţiei”, dar nu până la capăt, face concesii şi rezolvă situaţiile conflictuale, folosind strategii de supravieţuire, de rezolvare de pe o zi pe alta.

1.1. Managerul de tip anemic sau managerul incompetent prezintă un interes scăzut atât pentru oameni cât şi pentru producţie. Foloseşte un stil laxist şi consideră că nu poate obţine randament pentru că oamenii sunt leneşi, apatici, indiferenţi. Acest tip de manager este detaşat de probleme, este inconştient, nemulţumeşte pe toată lumea, nu are strategii realiste şi este lipsit de iniţiativă. De asemenea nu are curaj în asumarea unor riscuri, este uşor coruptibil şi neadaptat la schimbările din mediu ambiant.

9.1. Managerul autoritar este centrat pe sarcină şi foloseşte un stil de management autoritar. Managerul autoritar prezintă un interes crescut pentru producţie, acordând o atenţie deosebită restructurării. Are o bogată experienţă profesională, dă dovadă de corectitudine, severitate exagerată faţă de salariaţi, dezinteres faţă de problemele sociale, face uşor disponibilizări pentru şomaj, urmărind maximizarea profitului. În concepţia sa „oamenii sunt consideraţi maşini”,  iar dacă nu poate să-şi exercite stilul managerial este dispus să-şi dea demisia.

2.3. Tipologia prezentată de Lewin, Lippitt şi White

Lewin, Lippitt şi White (1939) au identificat trei stiluri de conducere urmărind comportamentul liderilor în situaţii decizionale.

Stilul autoritarist se referă la faptul că liderul ia singur decizii şi comunică subordonaţilor ceea ce au de făcut în lumina acestor decizii.

Stilul democratic se referă la liderul care implică subordonaţii în procesul luării deciziei, în rezolvarea problemelor organizaţionale.

Stilul laisset-faire este aplicat de liderul care evită să ia decizii, de câte ori poate, lăsându-şi angajaţii să acţioneze, cum cred ei de cuviinţă.

Rezultatele din punct de vedere cantitativ al producţiei sunt superioare la un stil autoritar, apoi mai scăzute la cel democratic şi cel mai scăzute la stilul laisset-faire.

Stilul democratic de conducere este, însă superior din perspectiva satisfacţiei, moralului şi creativităţii subordonaţilor şi a relaţiilor cu superiorii.

2.4. Liderul transformaţional şi carisma

Acest tip de lider se bazează pe un tip de management direct între el şi subordonaţi: subordonaţii se poartă bine, liderul îi recompensează (figura 2)

Modelul în care se percep unul pe altul determină comportamentul fiecăruia (este un cerc vicios).

Liderul transformaţional foloseşte un stil participativ, încurajează creativitatea (subordonaţii vin cu idei bune).

Liderul transformaţional se numeşte astfel pentru că liderul schimbă în mod decisiv convingerile şi atitudinile subordonaţilor pentru a corespunde noii viziuni organizaţionale. Acest tip de lider are un efect mult mai profund asupra subordonaţilor, dându-le o nouă viziune, care le-a insuflat o angajare profundă (reală) faţă de un proiect, un departament sau o organizaţie.

Bernard Bass prezintă trei calităţi importante a liderului transformaţional:

  1. stimularea intelectuală se referă la faptul că oamenii sunt stimulaţi să gândească la problemele organizaţionale şi să le rezolve într-un mod nou;
  2. consideraţia individualizată implică tratarea subordonaţilor ca indivizi distincţi, arătând preocupare pentru dezvoltarea lor personală şi servind ca mentor, atunci când este cazul;
  3. carisma este abilitatea de a obţine o loialitate puternică şi devotament de la subordonaţi, astfel încât să exercite o influenţă puternică asupra lor. Subordonaţii ajung să se identifice cu liderul şi să internalizeze valorile şi obiectivele acestuia. Carisma asigură suportul emoţional acestui tip de management, fiind o funcţie complexă alcătuită din: încredere în sine, spirit dominator şi fervoarea convingerilor proprii. Aceşti lideri au aşteptări mari de la angajaţii lor dar în acelaşi timp au o mare încredere în capacitatea lor, ceea ce le consolidează stima acestora faţă de ei înşişi.

Stadiile carismei sunt:

  1. liderul studiază posibilităţile de schimbare, nevoile subordonaţilor şi constrângerile organizaţiei. El caută sau chiar provoacă deficienţe stării curente a lucrurilor.
  2. liderul îşi formulează o viziune, care pune în discuţie situaţia curentă şi care corespunde într-o oarecare măsură nevoilor şi aspiraţiilor subordonaţilor.
  3. liderul îi face pe subordonaţi să realizeze noua viziune. Liderul va lucra foarte multe ore peste program în acest stadiu, va provoca pe acei angajaţi ai organizaţiei care-i ameninţă viziunea şi va sugera soluţii neobişnuite, dar favorabile.

Partea întunecată a carismei se vede atunci când liderul abuzează de puterea sa din raţiuni pur personale. Astfel exploatează nevoile subordonaţilor pentru a urmării obiective nesăbuite (exemplu: abuz de carismă Adolf Hitler – abuz de putere).

3. Profilul psihologic al managerului

Pornind de la ideea că „nu există întreprinderi cu rezultate bune sau rele, ci întreprinderi bine conduse sau prost conduse” (Vasile Mercioiu 1998) înţelegem de ce managementul şi profilul managerial a fost întotdeauna pus în discuţie şi studiat, fiindcă în cea mai mare parte succesul întreprinderii a depins de el. De aceea o importanţă deosebită s-a acordat modului de selectare a solicitanţilor pe postul de manager. Pentru a putea îndeplini această sarcină cu succes, trebuie mai întâi să se răspundă la câteva întrebări: „Cum ar trebui să arate un manager eficient?, Ce abilităţi ar trebui să aibă pentru a avea succes în munca sa?, Care este profilul psihologic al managerului eficient?, Care sunt metodele, instrumentele de lucru cele mai adecvate prin care am putea depista acest profil?”

Cercetările recente care au dus la constituirea profilului managerului eficient sunt:

Brooke Sheldon (1996) a realizat un studiu pe 90 de persoane cu funcţii de conducere, folosind ca metodă de lucru interviul, în urma căruia a ajuns la concluzia că pentru a fi un manager eficient trebuie să ai următoarele calităţi:

  1. atenţie prin anticipare adică capacitatea de a conceptualiza, de a avea o imagine de ansamblu a problemelor întreprinderii, capacitatea de a stabili priorităţi, capacitatea de concentrare asupra problemei – cu alte cuvinte capacităţile intelectuale, inteligenţa;
  2. înţelegerea prin empatie capacitatea de a se face înţeles şi de a asculta, adică empatia, toleranţa;
  3. încredere în funcţie capacitatea de a fi constant, adică să spună ce vreau să facă şi să facă ceea ce au spus, oamenii să poată conta pe el, să fie previzibil – adică să aibă responsabilitatea funcţiei;
  4. autoestimarea capacitatea de a avea încredere în sine, de formare a punctelor forte şi de compensare a punctelor slabe – adică autoaprecierea.

Peter F. Drucker (1974) prezintă şi el aptitudinile unui manager eficient:

  1. aptitudinile de conceptualizare abilitatea de a percepe şi înţelege organizaţia ca întreg, de a diagnostica şi evalua problemele manageriale, capacităţile intelectuale, inteligenţa;
  2. aptitudinile de comunicare capacitatea de a recepta şi de a transmite informaţii, empatia, toleranţa;
  3. aptitudinile de iniţiere, dezvoltare şi finalizare a unor relaţii umane, aptitudini ce permit motivarea angajaţilor, aplanarea conflictelor şi coordonarea muncii în grup,- empatia, toleranţa;
  4. aptitudinile tehnice, care sunt foarte specifice.

Mathis R.L. (1997) prezintă cele mai importante caracteristici personale pentru un manager eficient: capacitatea de organizare şi utilizare a timpului, nivelul vocabularului şi fluenţa exprimării, memoria, capacitatea de asumare a riscului, spiritul de iniţiativă, creativitate, dinamism, sociabilitate, încredere în forţele proprii…

J.P.Kotter (1998) sintetizează caracteristicile personale necesare unui manager eficient şi originea acestora în următoarea figură:
Origine ale caracteristicilor necesare unui manager eficient

Ion Stăncioiu, Gh. Militaru (1998) susţin că trăsăturile personale ale unui manager de succes sunt sistematizate în 6 categorii:
  1. caracteristicile fizice vârsta, înălţimea, greutatea;
  2. caracteristicile privind pregătirea educaţie, statut sau clasa socială, mobilitatea socială;
  3. inteligenţa abilităţi, reacţie la stimuli;
  4. personalitate influenţa, entuziasmul, independenţa, vigilenţa, autoritatea, agresivitatea, încrederea în sine, maturitate, stabilitate emoţională;
  5. aracteristici sociale popularitate, prestigiu, tact, diplomaţie, cooperare;
  6. caracteristici specifice locului de muncă responsabilitate, iniţiativă, perseverenţă, nevoie de succes.

În selectarea managerilor de succes, pe baza unor asemenea trăsături se fac numeroase greşeli. Acestea constau mai ales în corelarea necorespunzătoare a caracteristicilor cu eficienţa conducerii. De exemplu, în organizaţiile militare sau sportive, caracteristicile fizice sunt absolut necesare pentru a realiza sarcinile în mod eficient, în schimb în mediile de afaceri şi de educaţie, înălţimea şi greutatea nu joacă un rol semnificativ în îndeplinirea sarcinilor şi nu sunt solicitate pentru ocuparea posturilor de conducere.

Mulţi manageri de succes (Charles Coates 1997) au muncit din greu ca să-şi dezvolte până la perfecţiune însuşirile de lider. Calitatea de lider joacă rolul esenţial în potenţarea tuturor resurselor umane şi materiale. Rolul esenţial al calităţii de lider, Charles Coates 1997.

4. Teste pentru selecţia unui manager eficient

În selecţia managerilor se folosesc:

  1. teste de personalitate, C P I – inventarul psihologic California de Harrison Hought; 16 P C – 16 factori de personalitate de Caltell, F P I – inventarul de personalitate Freinburg; teste proiective T A T a lui Murray, testul Holzman;
  2. teste de inteligenţă – RAVEN-ul standard, Domino 48, Domino 70; WAIS a lui Weschler;
  3. teste de atenţie, testul Toulouse – Pieron, testul Praga;
  4. testul „in baschet” i se cere candidatului să rezolve într-un timp limitat cât mai multe sarcini care sunt scrise pe nişte bileţele. Când rezolvă o sarcină, subiectul pune biletul într-un coş. Evaluarea se realizează după numărul bileţelelor rezolvate, dar şi după importanţa acestora. Se urmăreşte să se observe capacitatea organizatorică, de decizie (este foarte importantă şi prioritatea rezolvării problemelor);
  5. test de aptitudini organizatorice, subiectul trebuie să atingă 10 obiective, el plecând de acasă la 9 şi întoarcerea acasă să fie după 4 ore şi 1/2. Trebuie să atingă toate obiectivele, dar fiecare fiind accesibil doar într-un interval de timp (de exemplu casieria este deschisă doar până la 10, magazinul se deschide doar la 11…). În plus se impune îndeplinirea unor sarcini constând în transportul unor obiecte de forme şi greutăţi diferite. Se urmăreşte cum se realizează deplasarea: pe jos sau nu, cu opriri sau nu; traseul ales, fiecare obiect atins în funcţie de poziţia ocupată primeşte un punctaj.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *