Conduita etică a managementului societăţilor multinaţionale

Aportul corporaţiilor multinaţionale la dezvoltarea de ansamblu a societăţii se află în continuă creştere. Câteva dintre beneficiile pe care o corporaţie le aduce societăţii sunt: remunerarea membrilor societăţii pentru munca pe care o depun în cadrul companiei, producerea bunurilor şi serviciilor de înaltă calitate pentru societate, plata taxelor folosite pentru satisfacerea nevoilor publice şi furnizarea capitalului de investiţii necesar pentru creşterea şi dezvoltarea economică. Pe de altă parte, corporaţiile pot aduce prejudicii societăţii prin producerea unor bunuri potenţial periculoase pentru sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a consumatorilor lor, prin închiderea unor unităţi de producţie care ofereau locuri de muncă pentru un număr considerabil de angajaţi, prin crearea de monopoluri şi vânzarea produselor prin intermediul unor campanii publicitare agresive, prin poluarea aerului şi a apelor şi prin daunele provocate indivizilor datorită utilizării unor produse chimice toxice.

Dintr-o perspectivă de ansamblu, analiza moralităţii unei corporaţii trebuie să cuprindă trei aspecte esenţiale:

• tipurile de responsabilitate morală potrivite fiecărui grup care intră în alcătuirea corporaţiei;
• structura corporaţiei din punct de vedere moral;
• problema investiţiilor etice în cadrul unei corporaţii¹⁴².

1. Responsabilitatea morală în cadrul companiei

Corporaţia, în ansamblul său, este responsabilă pentru îndeplinirea contractelor încheiate cu firmele partenere şi respectarea angajamentelor asumate (livrarea produselor promise la momentul stabilit şi în concordanţă cu specificaţiile determinate, plata datoriilor etc.). Corporaţia este responsabilă şi faţă de consumatorii săi pentru produsele pe care le livrează acestora; bunurile produse trebuie să prezinte un anumit grad de siguranţă, iar consumatorii trebuie să cunoască nivelul de risc (acceptabil) pe care şi-l asumă în momentul utilizării / consumării produsului respectiv (orice bun prezintă un nivel mai mic sau mare de risc). Pentru ca o tranzacţie să fie corectă pentru consumator, acesta trebuie să dispună de informaţii adecvate referitoare la produs, iar aşteptările sale rezonabile trebuie să fie îndeplinite de respectivul produs (în cazul contrar, când aşteptările consumatorilor nu pot fi îndeplinite de respectivul produs datorită unor defecte sau lipsuri nespecifice, consumatorii trebuie să fie informaţi în mod corespunzător cu privire la această excepţie).

Corporaţiile sunt responsabile faţă de furnizorii şi concurenţii lor, cărora le datorează un tratament corect din punct de vedere moral; tratamentul corect vizează excluderea minciunii, a furtului, a sabotajului sau a intervenţiei de orice fel, cu scopul de a dăuna imaginii firmelor concurente; tratamentul corect faţă de concurenţi implică şi excluderea aranjamentelor monopolistice cu firmele concurente, a acordurilor de fixare a preţurilor şi partajare a pieţelor şi a altor modalităţi neloiale de eliminare a concurenţei, în detrimentul consumatorilor.

În sfârşit, corporaţia este responsabilă din punct de vedere moral pentru acţiunile sale care vizează publicul sau societatea, în general, şi are obligaţia morală de a nu dăuna intereselor celor afectaţi de activităţile sale. Astfel, o corporaţie are responsabilitatea de a nu dăuna mediului înconjurător, de a nu polua aerul şi apa peste nivele social admise şi, de asemenea, de a-şi controla nivelul poluării fonice. Al doilea tip de obligaţii morale faţă de publicul general vizează siguranţa fizică şi psihică a acelora care trăiesc într-o zonă afectată de activitatea unei unităţi de producţie a unei companii de mari dimensiuni (o companie nu are dreptul de a-i expune pe cei care trăiesc în apropierea ei la un risc major pentru sănătatea sau siguranţa lor – posibilă explozie sau radiaţie – cu atât mai mult cu cât aceştia nu sunt informaţi sau conştienţi de potenţialul pericol la care sunt expuşi sau nu şi-au dat consimţământul în acest sens). Al treilea set de responsabilităţi morale faţă de publicul general vizează locaţia, deschiderea sau închiderea unei fabrici, mai ales în comunităţile de mici dimensiuni şi în oraşele bazate pe un sigur tip de industrie; atât la deschiderea, cât şi la închiderea unei fabrici, o corporaţie are obligaţia morală, nu legală, de a minimiza răul produs şi de a lua în considerare mai multe strategii pentru atingerea obiectivelor vizate.

Responsabilitatea principală a consiliului director este de a urmări interesele acţionarilor sau proprietarilor unei companii. Membrii consiliului director sunt responsabili din punct de vedere legal şi moral pentru climatul organizaţional instaurat şi pentru principalele politici ale companiei; ei pot impune o abordare morală a problemelor din cadrul companiei sau pot condamna practicile imorale ivite în cadrul corporaţiei. Membrii consiliului director pot şi trebuie să vegheze la gestionarea corectă a intereselor acţionarilor de către managementul companiei. Pentru a fi eficienţi în calitatea lor de apărători ai intereselor acţionarilor şi evaluatori ai performanţelor managementului, membrii consiliului director nu trebuie să ocupe simultan şi funcţia de manageri.

Managerii au rolul de a organiza corporaţia astfel încât aceasta să furnizeze societăţii produsele necesare şi să poată obţine, în final, un profit considerabil pentru proprietarii sau acţionarii săi. Managementul unei corporaţii are o responsabilitate legală şi morală în faţa consiliului director şi a acţionarilor în numele cărora acţionează; managerii trebuie să îi informeze pe aceştia în legătură cu deciziile luate, acţiunile întreprinse şi rezultatele obţinute şi să nu pună interesul lor personal mai presus de cel al acţionarilor. Cu toate acestea, managementul unei companii nu este responsabil moral pentru maximizarea profiturilor, pentru sporirea valorii acţiunilor sau pentru creşterea vânzărilor şi profiturilor unei companii; dacă managerii acţionează în limitele legale şi morale, ei nu pot fi traşi la răspundere de către acţionarii lor pentru neîndeplinirea acestor obiective.

Managerii sunt responsabili faţă de muncitori pentru condiţiile în care aceştia lucrează şi faţă de consumatori pentru calitatea bunurilor produse şi furnizate. Managerii sunt responsabili şi faţă de angajaţii companiei, atât în ceea ce priveşte corectitudinea practicilor şi metodelor de angajare, cât şi în ceea ce priveşte condiţiile de lucru (egalitatea oportunităţilor şi nediscriminare în funcţie de sex, rasă, religie sau alte caracteristici care nu au legătură cu munca efectuată; corectitudine în evaluarea şi promovarea angajaţilor; preocuparea pentru asigurarea unor condiţii de lucru sigure şi pentru satisfacerea nevoilor angajaţilor). Angajatorii au anumite obligaţii morale faţă de angajaţi, chiar dacă acestea nu sunt precizate în contracte sau în regulamentele guvernamentale (de exemplu, una dintre aceste obligaţii implicite se referă la responsabilitatea managerilor de a-i anunţa pe angajaţi în timp util înainte de închiderea unei fabrici).

Managementul unei companii are rolul principal în ceea ce priveşte implementarea unei politici etice în cadrul companiei; pe de altă parte, atât membrii consiliului director, cât şi angajaţii companiei vor trebui, adesea, să întreprindă anumite acţiuni faţă de publicul general pentru a satisface criteriile de responsabilitate socială corporativă ale organizaţiei în care lucrează.

Muncitorii şi angajaţii sunt responsabili pentru buna îndeplinire a sarcinilor pentru care au fost angajaţi şi pentru care sunt plătiţi. Din punct de vedere moral, îndeplinirea anumitor sarcini de către angajaţi nu trebuie să implice încălcarea legii sau săvârşirea anumitor acţiuni neetice, chiar dacă aceste sarcini le sunt trasate de la un nivel ierarhic superior, iar datoria lor în calitate de angajaţi este de a îndeplini ordinele superiorilor / managerilor lor.

O dificultate imanentă oricărei analize morale a unei corporaţii se referă la determinarea intereselor prioritare care trebuie luate în considerare de către companie. (Nu întotdeauna interesele acţionarilor au prioritate asupra altor interese: de exemplu, obligaţia morală a unei companii de a asigura siguranţa şi integritatea angajaţilor şi muncitorilor ei, a mediului şi a consumatorilor are prioritate asupra creşterii profiturilor acţionarilor. Cea mai indicată în această situaţie este o analiză „stakeholders”, care nu ignoră interesele acţionarilor în favoarea altor categorii de „interesaţi”, ci garantează luarea corectă în considerare a tuturor celor afectaţi de activitatea unei companii, atât în spiritul principiilor utilitariste, cât şi al celor deontologice).

2. Moralitatea şi structura corporaţională

Pentru buna desfăşurare a activităţilor economice, este necesar ca toate corporaţiile să acţioneze moral, iar structura acestora să fie astfel concepută încât indivizii care alcătuiesc respectiva companie să fie încurajaţi să acţioneze moral, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv. Adesea, moralitatea unei companii este impusă de la nivel central, iar dacă managementul unei corporaţii nu încurajează şi nu răsplăteşte comportamentul moral şi nu pedepseşte conduita imorală, corporaţia ca întreg va tinde să acţioneze fără a lua în considerare aspectele de ordin moral şi moralitatea activităţilor sale.

Astfel, pentru implementarea moralităţii în structura unei corporaţii:

• Consiliul director al unei companii trebuie să supravegheze activ şi eficient managementul companiei.
• Peste jumătate dintre membrii consiliului director, inclusiv preşedintele acestuia, nu trebuie să facă parte din managementul companiei.
• Responsabilitatea pentru politicile implementate şi deciziile luate de managementul unei companii, la toate nivelele, trebuie urmărită pe parcursul unei perioade de cel puţin 5 ani, iar cei responsabili trebuie să dea socoteală pentru politicile şi deciziile anterioare, luate în momentul în care ocupau alte poziţii în cadrul firmei.
• Trebuie să existe canale şi proceduri interne de asumare a responsabilităţii, la nivele superioare, inferioare şi laterale; corporaţia trebuie să pună la dispoziţia celor interesaţi acele informaţii necesare astfel încât aceştia să poată lua propriile decizii cu privire la compania respectivă.
• Corporaţia trebuie să dezvolte anumite canale de comunicare cu angajaţii, consumatorii, acţionarii şi publicul larg, prin intermediul cărora toţi cei „interesaţi” să-şi poată expune nelămuririle, cererile şi percepţiile lor cu privire la responsabilităţile legitime ale unei corporaţii.
• Corporaţiile pot dezvolta un mecanism (sau chiar un departament) pentru anticiparea diferitelor cerinţe de ordin moral care pot apărea, pentru analizarea coerentă a acestora şi pentru propunerea unor acţiuni potrivite. Dezvoltarea unui grup, a unui birou sau chiar a unui departament în cadrul unei corporaţii, care să susţină responsabilităţile pe termen lung ale companiei în defavoarea intereselor pe termen scurt, reprezintă o modificare organizaţională majoră.
• Corporaţiile trebuie să dezvolte anumite tehnici de diseminare a informaţiilor relevante pentru luarea unor decizii care afectează binele general.
• Responsabilitatea morală trebuie consolidată prin aplicarea unor sancţiuni în cadrul organizaţiei şi chiar în cadrul unei industrii, acolo unde se constată comiterea anumitor acţiuni imorale şi încălcarea legilor antitrust. Preţul „plătit” de cadrele de conducere pentru imoralitatea sau iresponsabilitatea lor trebuie să fie la fel de mare ca cel plătit de angajaţii de la nivele inferioare.
• O corporaţie care doreşte să prevină apariţia fenomenului de „dezvăluire publică şi alertare a publicului de către angajaţii companiei în legătură cu politicile sau acţiunile imorale întreprinse de firmă” (whistle blowing) trebuie să pună la dispoziţia membrilor interesaţi ai corporaţiei acele proceduri, mecanisme şi canale prin care aceştia să-şi poată expună îngrijorările de ordin moral şi să beneficieze de o evaluare corectă a situaţiilor sau problemelor prezentate (sau chiar de o posibilă rezolvare a acestora), fără a se teme de manifestarea ulterioară a unor consecinţe negative.
• Pentru a exclude necesitatea dezvăluirilor publice, o corporaţie trebuie să beneficieze de serviciile unui funcţionar înzestrat cu o autoritate sporită în cadrul companiei şi care să fie responsabil cu rezolvarea acelor probleme de ordin moral care au fost aduse de angajaţi la cunoştinţa managementului, dar cărora li s-a acordat o atenţie insuficientă şi care sunt pasibile să devină viitoare subiecte de dezvăluiri publice.

3. Problema investiţiilor etice

Acţionarii sau investitorii unei companii nu pot fi traşi la răspundere pentru activităţile neetice sau ilegale ale companiei, deoarece ei nu sunt direcţi implicaţi în relaţia cauzală acţiune – efect. Cu toate acestea, acţionarii unei companii au şi responsabilităţi morale, concretizate în responsabilitatea de a nu investi într-o companie imorală sau de a-şi retrage fondurile deja investite într-o astfel de companie. Investitorii de mari dimensiuni au mai multe responsabilităţi în plan moral decât cei de mici dimensiuni, dat fiind faptul că au acces mai uşor la informaţii.

Cele mai importante categorii de stakeholders, faţă de care managementul marilor companii este direct responsabil din punct de vedere moral, sunt: acţionarii, angajaţii, consumatorii şi comunitatea locală.