Din punctul de vedere al conţinutului, stilul de muncă exprimă un mod propriu , particular de a gândi şi de a acţiona bazat pe un fond de cunoştinţe şi pe o structură psihică a managerului şi a salariaţilor.
Esenţa stilului de muncă al managerului
În stilul de muncă al managerului se manifestă întreaga sa linie de conducere şi activitate. El este organic legat de metodele şi mijloacele pe care managerul le foloseşte în toate etapele procesului managerial. Stilul managerului se regăseşte în procesul de luare a deciziilor, în planificarea strategiei şi politicii de dezvoltare a societăţii comerciale, în organizarea managerială, în controlul activităţii de aprovizionare, de producţie, desfacere , precum şi în cea financiar contabilă.
Pentru a putea să exercite în mod eficace managementul societăţii comerciale, managerul dispune de o gamă întreagă de mijloace economice , juridice, morale, precum şi de un sistem de metode de convingere sau de constrângere.
Stilul de muncă al managerului trebuie să fie diferenţiat în raport cu condiţiile şi sarcinile respective, precum şi în funcţie de gradul de dezvoltare a grupului de lucru. Comportamentul managerului are o importanţă deosebită pentru formarea unei atitudini normale şi a unei atmosfere corespunzătoare în societatea comercială.
Stil şi autoritate managerială
În procesul managerial un rol important revine modului de influenţare prin acţiune., în care scop se face apel la exemplul pozitiv, pedeapsa, stimularea, verificarea executării şi altele. În acest mecanism acţional un element esenţial îl reprezintă aprecierea. Este vorba de aprecierea pe care o face managerul cu privire la ajutoarele sale, precum şi cea privitoare la restul salariaţilor. Se are în vedere, de asemenea ,aprecierea pe care o dau salariaţii managerului, precum şi aprecierea reciprocă dintre salariaţii însăşi.
Aprecierea presupune raportarea însuşirilor constatate şi analizate fie la un model , fie la clasificarea lor.
În funcţionarea optimă a sistemului managerial un rol important revine autorităţii managerului. Aceasta reprezintă mijlocul prin care se asigură supunerea voinţei colectivului faţă de voinţa managerului. În procesul managerial realizarea autorităţii presupune şi realizarea unui consens din partea aceluia asupra căruia se exercită. Îmbinarea autorităţii instituţionale cu cea informală la manageri reprezintă o condiţie a disciplinei conştiente a salariaţilor, una din cauzele psiho – sociale ce determină desfăşurarea unei munci ordonate , obţinerea unor rezultate corespunzătoare în activitatea generală a societăţii comerciale.
În societatea comercială putem întâlni două forme de autoritate.O primă formă de autoritate este cea formal – legală. Ea se bazează pe legitimitatea, pe poziţia şi capacitatea de a sancţiona a managerului. Cea de – a doua formă de autoritate este cea funcţională. Aceasta se bazează pe competenţa profesională a managerului, pe inteligenţa şi contactele sale psiho – sociale, pe experienţa sa în relaţiile cu salariaţii. Cele două forme se pot găsi în raport de coexistenţă sau de disjuncţie. În prima situaţie, autoritatea funcţională a managerului susţine şi întăreşte pe cea formală. În cea de – a doua situaţie putem asista la tensiuni şi disfuncţii de natură organizaţională. De aici necesitatea ca managerul să se comporte astfel încât să prevină apariţia unor stări conflictuale, să insufle încredere şi respect, fermitate şi convingere în actele sale manageriale.Nu trebuie uitat că autoritatea se creează şi se afirmă, fiind determinată de o serie de factori obiectivi şi subiectivi. Printre factorii obiectivi enumerăm :
– poziţia psiho – socială pe care o deţine managerul în societatea comercială ;
– competenţele cu care este învestit de adunarea generală a acţionarilor şi de consiliul de administraţie ;
– posibilităţile şi condiţiile de care dispune pentru a folosi diverse mijloace pentru îndeplinirea funcţiilor sale manageriale.
Rolul principal în formarea autorităţii manageriale revine însă factorului subiectiv, respectiv calităţilor pe care le posedă managerul.
