CREATIVITATEA ÎN MANAGEMENT

Societatea contemporană se caracterizează prin schimbări radicale ce au loc în conduită, la locul de muncă sau în familie, în educaţie, în ştiinţă şi teh­nologie, deci aproape în orice aspect al vieţii noastre. Totodată, domină teama de calamităţi, de nenorociri – de la cele care privesc persoana, familia şi acti­vitatea acesteia pînă la cele ce se referă la supravieţuirea speciei umane.

Existenţa într-o asemenea lume presupune un înalt grad de adaptare, care este legat în mare măsură de creativitate. Omul zilelor noastre are nevoie de culturalizarea propriei sale fiinţe, deoarece goliciunea interioară corespunde unei dezorientări exterioare, incapacităţii de a înţelege realitatea şi de a se comporta în mod adecvat.

Creativitatea este la fel de veche ca şi omul, care în întreaga sa istorie a creat obiecte, maşini, oraşe, poeme, sisteme etc. Celebrul sociolog ameri­can Abraham Maslow afirma că „viaţa este un amestec personal de rutină şi creativitate”. Cu toate acestea, istoriceşte, societăţile umane au fost mai de­grabă conservatoare decît inovatoare (schimbările s-au realizat cu preţul unor violenţe revoluţionare). Această tendinţă naturală explică, în parte, faptul că pînă în anii ‘70 ai secolului al XX-lea creativităţii nu i s-a acordat atenţia cuvenită.

Schimbarea a intervenit atunci cînd producţia de idei şi inovaţii a creatori­lor spontani a început să fie insuficientă în raport cu nevoile economice ale so­cietăţii. Aceasta este perioada în care creativitatea începe să fie studiată pentru ca societatea să dispună de un număr suficient de indivizi flexibili şi inovaţi.

Toate publicaţiile pe care le citim astăzi conţin declaraţii sau analize pe tema: „Soluţiile trecutului nu mai funcţionează, este momentul să venim cu idei noi. Deci, haideţi să inovăm!”.

Conceptul de creativitate – unul dintre cele mai fascinante concepte cu care a operat vreodată ştiinţa – este încă insuficient delimitat şi definit. Aceas­ta se explică prin complexitatea procesului creativ, precum şi prin diversitatea domeniilor în care se realizează creaţia.

Termenul creativitate îşi are originea în cuvîntul latin creare, care în­seamnă „a zămisli”, „a făuri”, „a crea”, „a naşte”. Însăşi originea cuvîntului ne demonstrează că creativitatea defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvîrşeşte şi cuprinde atît originea, cît şi scopul.

Termenul şi noţiunea generică au fost introduse pentru prima data în anul 1937 de către psihologul american G. W. Allport, care a transformat adjecti­vul creative, prin sufixare, în creativy, lărgind astfel sfera semantică a cuvîn­tului, semnificînd capacitatea de a produce noul.

Conceptul de creativitate este interpretat diferit de către cercetătorii care s-au ocupat de această problemă. Particularităţile atribuite creativităţii ilu­strează cel mai bine această diversitate: original, nou, adecvat, neobişnuit, relevant, valoros, armonios, transformat, condensat, spontan. Fiecare dintre aceste atribute cuprinde astfel un aspect parţial, care poate fi raportat la perso­nalitatea creativă, la produsul sau procesul creativ. Creativitatea se poate de­fini ca un complex de însuşiri şi aptitudini psihice care, în condiţii favorabile, generează produse noi şi de valoare pentru societate. Produsele creaţiei pot fi reprezentări artistice, teorii, idei, tehnologii etc.

Creativitatea este deci o disponibilitate, o potenţialitate a personalităţii. Creaţia este manifestarea acestei disponibilităţi în condiţii prielnice, transfor­marea în act a unei potenţialităţi.

Creativitatea poate fi definită ca activitate în care sînt combinate toate funcţiile psihice ale persoanei (intelectuale, afective şi volitive), conştiente şi inconştiente, native şi dobîndite, de ordin biologic, psihologic şi social, implicate în producerea ideilor originale şi valoroase.

Omul este, aşadar, nu numai o fiinţă reactivă, ci – prin excelenţă – şi o fiinţă creativă, mobilizîndu-şi eforturile pentru a transforma lumea şi pe sine. Creativitatea a constituit şi constituie condiţia necesară a progresului cunoaş­terii, a evoluţiei lumii. De aceea, fenomenul creaţiei i-a fost specific omului din cele mai vechi timpuri. Însă cercetările în această direcţie se întreprind abia din secolul al XIX-lea. Prima încercare de a studia aptitudinile omului de geniu este considerată lucrarea lui F. Galton Hereditare Genius. Creativi­tatea devine o problemă de maxim interes pentru psihologie în secolul al XX- lea, la aceasta contribuind – după cum subliniază Al. Roşca -, pe de o parte, modificarea concepţiei despre rolul creativităţii în determinarea capacităţilor umane, în sensul atribuirii unui rol tot mai însemnat influenţelor social-edu- cative, iar pe de altă parte – citîndu-l pe J. Samarin – „dezvoltarea impetuoasă a ştiinţei şi tehnicii”.

în selecţia capacităţilor şi orientarea profesională F. Ştefănescu-Goangă (1933) arată că: „Niciodată în trecut n-a fost o cerinţă mai mare, mai impe­tuoasă, mai adînc simţită de oameni superiori, de capacităţi remarcabile, în toate domeniile activităţii umane şi la toate popoarele, ca în timpurile noastre, pentru că niciodată ca astăzi omenirea n-a avut probleme atît de nu­meroase, atît de vaste, atît de grele şi de încurcate, ce trec cu mult prea mult peste puterile oamenilor înzestraţi cu o capacitate mintală obişnuită. In astfel de împrejurări nu e de mirare că fiecare popor, conştient de menirea sa, face cele mai mari sforţări să producă un număr cît mai mare de oameni eminenţi, cu aptitudini superioare şi în toate ramurile activităţii umane”.

Creativitatea este, în esenţă, o activitate psihică complexă a individului în vederea realizării noului sub diferite forme: teoretică, ştiinţifică, tehnică, socială etc., cu scopul de a releva aspecte deosebite, necunoscute ale realităţii, de a elabora căi şi soluţii originale de rezolvare a problemelor şi a le exprima în forme personale inedite.

în concluzie, creativitatea va apare drept:

1. un atribut (de exemplu, atributul unor aptitudini speciale în general, al imaginaţiei în special);
2. o capacitate (de a găsi soluţii ingenioase la o problemă);
3. o facultate (respectiv, facultatea psihică ce face posibilă creaţia ca pro­ces psihic şi ca act material, prin care se obiectivează opera finită; facul­tatea spiritului de a reorganiza elementele cîmpului de percepţie într-o formă originală; facultatea de a introduce în lume un lucru nou);
4. o funcţie (funcţia sau aptitudinea inventivă a imaginaţiei);
5. o premisă (premisa creaţiei ca proces);
6. o formă (forma superioară a activităţii umane);
7. o trăsătură (trăsătura personalităţii înconjurate, animate sau inhibate de „anumite” împrejurări şi situaţii ale vieţii);
8. un ansamblu unitar de factori subiectivi şi obiectivi (acei factori care duc la realizarea de către persoane sau de către grupuri a unui proces original şi de valoare);
9. o forţă (se are în vedere forţa creatoare);
10. un fenomen general-uman (fenomenul de adaptare la diferite situaţii, dar şi de actualizare a capacităţilor potenţiale);
11. o treaptă (cea mai înaltă treaptă a inteligenţei);
12. un proces (cum ar fi procesul de rezolvare a problemelor, de modela­re a unor idei sau ipoteze, de testare a acestora şi de comunicare; se

sprijină pe capacitatea tuturor de a stabili relaţii între experienţele an­terior nelegate între ele, pe baza cărora apar – sub forma unor scheme de gîndire – experienţe, idei sau produse noi);

13. o activitate (activitate creatoare sau de soluţionare a problemelor, ca­racterizată prin noutate, persistenţă şi dificultate în formularea pro­blemei, activitatea care duce la un produs nou de valoare pentru so­cietate);
14. o caracteristică (anume caracteristica generală a activităţii umane, a activităţii de realizare a unor bunuri materiale).

În concepţia cea mai largă, creativitatea este capacitatea omului de a da naştere unei noi realităţi, de a institui valori noi pe terenul celor existente sau pe tărîmuri inedite.

Abordarea creativităţii s-a făcut în moduri diferite. În literatura de spe­cialitate există o multitudine de definiţii ale termenului. Astfel, J. Moreno este cel care propune termenul de creativitate, desemnînd prin aceasta facultatea de a introduce în lume un lucru oarecare nou”.

După M. Stein, „creativitatea este procesul care are drept rezultat un lucru nou accentuat ca justificabil, util sau satisfăcător de către un grup într- un anumit timp”.

1. V Haefele si G. F. Kneller o definesc drept „arta de a efectua combi­naţii noi”.

După G. Aznar, creativitatea este „aptitudinea de a produce soluţii noi, fără a utiliza un proces logic, ci stabilind raporturi noi, îndepărtate între fapte”.

În perspectivă metodologică, prin creativitate se poate înţelege „acea ap­titudine mentală de reorganizare, de rearanjare în mod original şi susceptibil de a conduce la o mai bună priză asupra realului, a cîmpului cunoştinţelor; o reorganizare, o rearanjare a ceea ce alcătuieşte zestrea mentală, cultura intelectuală a fiecărui individ’ (St. Georgescu, 1972).

Din altă perspectivă, „creativitatea este înainte de toate un proces care duce la un anumit produs” (Al. Rosca, 1967).

1. Drevet şi A. Moles susţin că actul creator poate fi considerat o serie de operaţii intelectuale simple, a căror natură şi legi de succesiune trebuie determinate.

După Z. Pietranski (1971), esenţa creativităţii constă în reorganizarea experienţei anterioare şi în construirea unor noi modele din vechile elemente de cunoaştere.

În prezent, există o mare diversitate de abordări ale creativităţii. I. Taylor a pus în evidenţă mai bine de o sută de definiţii. Bogăţia de opinii în definirea creativităţii nu este o deficienţă, ci un fenomen obiectiv generat de stadiul in­cipient al cercetărilor în această problemă.