Fie că acceptăm, fie că respingem procesul de globalizare a societăţii – cu reflectarea în politică, economie, afaceri, cultură, religie etc. – este indiscutabil că acest proces/fenomen se manifestă în viaţa de zi cu zi a indivizilor.
În 1989 şi 1990 istoria şi-a accelerat cursul, spun Alexander King şi Bertrand Schneider: regiunile comuniste din Europa de Est s-au prăbuşit, cele două Germanii au redevenit un singur stat, iar invazia Kuweitului a condus la Războiul din Golf (apoi cel din Afganistan şi Irak), războaie ce au confirmat existenţa tensiunilor dintre ţările bogate şi cele sărace, dintre Nord şi Sud, tensiuni ce se accentuează, înseamnă nedreptate şi umilinţe pentru cei săraci, îndeosebi în ţările arabe şi musulmane.[1] După revoluţia industrială din Marea Britanie (acum 2 secole), putem discuta de evoluţii treptate către „un stat planetar”, adică către globalizare.[2] Mai recent, respectiv după inventarea computerului, INTERNETUL devine „adevăratul motor şi simbol al globalizării”.[3] Aşa cum remarcă profesorul Bari, pieţele tind să se globalizeze, deoarece piaţa internă nu mai poate susţine costurile în creştere exponenţială pentru cercetare – dezvoltare, la care se adaugă scurtarea ciclului de viaţă pentru toate produsele nou lansate.[4] Apreciem că pentru firma viitorului, dacă îşi propune să atingă şi să-şi păstreze succesul şi prosperitatea, activitatea de R&D (Research & Development) trebuie să devină o prioritate; firma este obligată să inoveze/inventeze permanent, atât în plan tehnic cât şi în plan social, cu raportare la client şi dorinţele sale.
Într-adevăr, putem discuta de două mari motoare ale globalizării sau două surse mari de progres şi prosperitate:[5]
- primul motor este dat de succesiunea valurilor progresului de care discută Alvin Toffler : aici putem include revoluţia agricolă, revoluţia industrială, revoluţia informatică, (calculatorul), revoluţia cunoaşterii; despre revoluţia cunoaşterii discută extrem de pertinent Maynard şi Mehrtens,[6] ei sugerând că asistăm la un al patrulea val al progresului specific economiei cunoaşterii;
- al doilea motor este triumful ideologiei neoliberale, respectiv al economiei de piaţă şi societăţii de consum / distracţie (liberalizarea pieţelor, descentralizarea managementului, privatizarea companiilor etc.); de aici derivă şi importanţa deciziei politice asupra creşterii economice.
„Aşadar, globalizarea este o realitate, spune acelaşi autor, probabil ireversibilă”, realitate
ce obligă firmele şi ţările să interfereze pragmatic cu acest fenomen /proces, deoarece opusul acestui demers echivalează cu o şansă pierdută.[7]
Un reputat analist în teoria relaţiilor internaţionale, anume Samuel Huntington, conturează o “hartă” surprinzătoare a realităţilor politice, economice şi de alt tip din economia mondială de după Războiul Rece. Într-o lucrare devenită celebră, The Clash of Civilizations el încearcă să identifice şi să anticipeze direcţiile majore în care se îndreaptă statele şi civilizaţiile aflate într-o competiţie globală.[8] În lucrarea invocată, autorul consideră că în lumea posterioară Războiului Rece ceea ce numim “cultură” contează, iar identitatea culturală constituie noţiunea cea mai încărcată de semnificaţii pentru majoritatea oamenilor.[9] Tema centrală a cărţii – spune Huntington – o constituie faptul că “identitatea culturală şi cultura care, la nivelul cel mai răspândit, sunt identităţi ale civilizaţiei, modelează tendinţele de coeziune, dezintegrare şi conflict de după Războiul Rece.”[10] În limbaj uzual, punem semnul egalităţii între noţiunile de cultură şi civilizaţie. Se acceptă ca regulă că o civilizaţie este o entitate culturală, mai puţin Germania, unde se face distincţie între:[11]
- civilizaţie, care implică tehnologie, mecanică, factori materiali etc.;
- cultură, care implică valori, idealuri, calităţi intelectuale, artistice şi morale ale societăţii.
Asociat conceptului de cultură în viziune macroeconomică, deci la nivel de naţiune sau ţară, vom regăsi o influenţă considerabilă al aceluiaşi concept în cazul fiecărei companii sau întreprinderi; este vorba de noţiunea de cultură organizaţională, cultură ce se structurează numai de a lungul timpului, a câtorva decenii de existenţă a unei companii, această cultură specifică condiţionând succesul în afaceri. „Există peste 160 de definiţii date conceptului de cultură”, spune Robert Mockler; acest autor consideră cultura ca fiind „acel întreg complex care include cunoştiinţe, credinţe, artă, morală, obiceiuri şi orice aptitudine şi obişnuinţe dobândite de om ca membru al societăţii”.[12] În opinia lui Mockler, ca specialist recunoscut în strategii multiculturale de afaceri, cultura se dobândeşte în timp de o persoană, ea nu se moşteneşte la naştere ci se învaţă sub formă de reguli şi modele de comportament.[13]
Conform cu Huntington, popoarele se definesc pe ele însele în termeni de vechime, religie, limbă, istorie, valori, obiceiuri şi instituţii.[14] Asociat popoarelor avem cel mai frecvent grupurile etnice, comunităţile religioase şi naţiunile; reflectarea cea mai amplă o regăsim însă sub noţiunea de CIVILIZAŢII.[15]
În epoca contemporană, deşi opiniile unor istorici sunt divergente, se discută de existenţa a şapte mari civilizaţii în toată istoria umanităţii:[16]
- SINICĂ: 1500 î.e.n., include China şi parte din Sud-Estul Asiei, precum Coreea şi Vietnam; o componentă majoră în această civilizaţie este confucianismul şi budismul, ca religii în unele culturi; remarcăm că civilizaţia chineză a influenţat de-a lungul secolelor majoritatea ţărilor asiatice, inclusiv Japonia; în prezent budismul este notabil în China şi este semnificativ în alte ţări asiatice cum ar fi Japonia; la nivel mondial se estimează că circa 8% din populaţia globului aparţine acestei religii.
- JAPONEZĂ: 100-400 e.n., urmaşă a civilizaţiei chineze, include parţial budismul şi confucianismul; japonezii admit că propria lor cultură şi civilizaţie datorează foarte mult Chinei; în prezent religia predominantă este shge parţial America Latină; moşteneşte filozofia greacă, dreptul roman, influenţele limbii latine şi ale culturii anglo-saxone; religia majoritară în această cultură este creştinismul în varianta catolicism, romano-catolicism, protestanţi, neoprotestanţi etc.
- ORTODOXĂ: se separă de creştinătatea occidentală; include Rusia, România, Grecia, Bulgaria şi alte ţări majoritar ortodoxe, după 1000 e.n.; ruptura dintre biserica catolică şi cea ortodoxă s-a atenuat după 1999 când Papa Ioan Paul al II – lea a vizitat Bucureştiul, acest moment fiind semnificativ pentru apropierea dintre Vatican şi ţările ortodoxe; creştinismul, respectiv catolicii şi ortodocşii, constituie religia predominantă la nivel mondial, contând pentru 31% din populaţia globului;
- ISLAMICĂ: 600-700 e.n., Africa Centrală şi subcontinent; include culturile arabă, turcă, persană, malaieziană etc.; în această cultură practicanţii sau adepţii religiei sunt cunoscuţi sub sintagma de musulmani iar religia are o influenţă dominantă în viaţa socială; în societăţile în care predomină islamul bărbaţii deţin o poziţie dominantă în raport cu femeile iar clerul religios o poziţie dominantă în raport cu structurile politice; se estimează că islamul este a doua religie dominantă la nivel mondial, musulmanii reprezentând 28% din populaţia globului.
- HINDUSĂ: începând din 1500 î.e.n., apoi se extinde înspre Asia; este esenţa civilizaţiei indiene; include parţial budismul; se estimează că hinduismul este una dintre religiile vechi ale omenirii în care societatea este împărţită în caste: intelectuali şi preoţi, proprietari şi politicieni, oameni de afaceri etc.; ca religie se estimează că hindusimul are drept adepţi 14% din populaţia globului.
- LATINO-AMERICANĂ: America Latină a evaluat distinct de cultura europeană; predomină catolicismul;
- AFRICANĂ (posibil): Etiopia şi Africa de Sud sau subsahariană, alte zone în care civilizaţia a evoluat distinct de cea islamică.
Noţiunea de Occident şi civilizaţie asociată distinct de numele unei naţiuni/popor – identificat cu o suprafaţă Europa – include astăzi (după 1500 e.n.) Europa, America de Nord, Australia, Noua Zeelandă şi alte ţări din zonă.
Dacă acceptăm că religia este unul din elementele cheie ale culturii unei naţiuni, cultură ce s-a individualizat pe parcurs de secole pentru fiecare ţară/naţiune, atunci schematizat grafic putem sugera importanţa componentelor „religie” şi „limbă” faţă de celelalte elemente ale noţiunii de cultură:
Ponderea diferitelor religii dominante la nivel mondial funcţie de numărul de practicanţi (adepţi) ai fiecărui cult religios se prezintă grafic după cum urmează (Anul 2002: total populaţie la nivel mondial – 6,2 miliarde).
Elementele culturale cheie ce definesc o civilizaţie au fost istoria, vechimea, religia, limba, tradiţiile, valorile şi obiceiurile, relaţiile de sânge, relaţiile politice, comerciale şi de altă natură etc. “Istoria umană este istoria civilizaţiilor”, dar în perioada contemporană statul pierde din puterea / atribuţiile clasice, deşi statele rămân actori principali în afacerile internaţionale.[17] În lumea posterioară Războiului Rece, cultura este o forţă ce deopotrivă divide şi uneşte, spune acelaşi Huntington.[18] La momentul actual, spune Huntington, diferenţele esenţiale sunt culturale şi nu economice, politice sau ideologice; aceste diferenţe îşi pun amprenta asupra succesului obţinut de ţări/naţiuni/companii în competiţia globală.[19]
Vom concluziona spunând că acele elemente culturale esenţiale/cheie ce definesc o civilizaţie se reflectă direct în modul cum înţeleg şi acţionează indivizii în cadrul organizaţional: adică, ei au un anumit comportament în managementul şi munca zilnică din organizaţiile de afaceri unde lucrează.
Prin urmare, există trei ipostaze distincte sau trei planuri distincte de manifestare / vizualizare a ceea ce numim CULTURĂ în societatea umană, fapt extrem de vizibil îndeosebi în cadrul organizaţional, adică în managementul zilnic al unei instituţii sau companii:
- modul cum se formează, exprimă şi dezvoltă relaţiile curente între diverse persoane ce compun un grup organizat, structurat formal, modul de lucru între „şef” şi subordonaţi, între administratori şi salariaţi, între doi salariaţi din acelaşi compartiment / direcţie sau compartimente distincte etc. (RELAŢIILE INTERUMANE);
- modul în care fiecare persoană dar îndeosebi decidenţii din organizaţii se raportează la scurgerea timpului (realizările din trecut, analiza momentului parcurs, predicţii asupra viitorului, scenarii posibile etc. (ATITUDINEA FAŢĂ DE TIMP);
- maniera în care indivizii şi /sau decidenţii se raportează la elemente din natură, din mediul înconjurător, la diverse resurse atrase în circuitul economic (ATITUDINEA FAŢĂ DE NATURĂ).
După cum vom arăta ulterior, cele trei planuri distincte de manifestare a culturii echivalează sau generează şapte dimensiuni ale conceptului de cultură, adică şapte ipostaze DISTINCTE DE EVALUARE A CULTURII, conform cu F. Trompenaars; în cazul lui G. Hofstede, acestea discută numai de cinci dimensiuni ale culturii, însă patru dimensiuni sunt abordate, fiecare, din două unghiuri distincte.
[1] A. King, B. Schneider – The First Global Revolution A Report by the Council of the Club of ROME, Simon &Schuster, Sydney, 1992
[2] I. Bari – Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică, 2001
[3] I. Bari. – Op. cit.
[4] I. Bari – Op. cit.
[5] I. Bari – Op. cit.
[6] A. Toffler – Powershift Bantam Book, New York, 1990; The Third Wave – Morrow, New York, 1980; H. B. Maynard şi S. N. Mehrtens – Al patrulea val, Editura Antet, 1997, traducere în limba română
[7] I. Bari – Op. cit.
[8] Samuel Huntington – The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon & Schuster, Sydney, 1997
[9] Idem
[10] Idem
[11] Idem
[12] Robert J. Mockler – Multinational Strategic Management An Integrative Context Specific Process, under Strategic Management Group (SMRG), 2001; Traducerea în limba română, Editura Economică, Bucureşti, 2001;
[13] Idem
[14] Samuel Huntington – The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon &Schuster, Sydney 1997
[15] Idem
[16] Samuel Huntington – The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Simon &Schuster, Sydney, 1997; Abbass F. Alkhafaji – Competitive global management: principles & strategies, St. Lucie Press, USA, 1995
[17] Samuel Huntington – The Clash of Civilizations and the Remaiking of World Order, Simon & Schuster, 1997;
[18] Idem16;
[19] Idem17;
