Relaţiile în care intră cultura organizaţională, în scopul influenţării activităţilor desfăşurate de către organizaţii, prezintă două coordonate esenţiale, atât în ceea ce priveşte posibilităţile de identificare şi de caracterizare a aspectelor procesului de formare şi de evoluţie a culturii organizaţionale, cât şi a oportunităţilor de utilizare a relaţiilor anumitor componente culturale organizaţionale cu anumite componente ale culturii naţionale şi de afaceri, în vederea obţinerii unor performanţe ridicate la nivel organizaţional.
Puţini cercetători au încercat să lege succesele firmelor comerciale de cultura lor naţională sau de cultura altor organizaţii cu care ele vin în contact. De regulă, cercetările asupra performanţelor firmelor comerciale au vizat, în special:
- practicile de muncă;
- atitudinea faţă de muncă;
- satisfacţia muncii;
- productivitatea muncii;
- stilul de management;
- eficienţa managementului;
- adaptabilitatea structurii organizatorice la mediu;
- climatul organizaţional etc..
Mai puţin s-a pus accent pe valorile firmelor şi a angajaţilor acestora, pe misiunea şi filosofia firmelor, pe tipul lor de orientare (spre piaţă, spre client, spre personal), pe identitatea lor.
Neglijarea relaţiei dintre cultura naţională, cultura organizaţională şi cultura de afaceri este de neconceput în condiţiile globalizării pieţei. Interesul cercetătorilor (Meek V. L., „Organizational culture: origins and weaknesses”, Organizational Studies, 1983, pp. 453-473.) pentru aceste relaţii a apărut odată cu succesul economic japonez de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, concomitent cu declinul dominaţiei economice americane. W. Ouchi (Ouchi W. G. „Theory Z: how American business can meet the Japanese challenge”, M.A.: Addison-Wesley, 1981) a stabilit că diferenţele organizaţionale sunt date de trăsăturile culturale naţionale, argumentând că unele caracteristici ale managementului japonez, în special cel al resurselor umane, pot fi adaptate la firmele americane.
Alăturându-ne opiniei cercetătorului W. Ouchi potrivit căreia legătura existentă între cultura naţională şi cea organizaţională este crucială, putem afirma că, nici relaţia cultură organizaţională–cultură de afaceri nu trebuie neglijată.
Cultura naţională
- D. Xenopol apreciază cultura naţională ca un produs creat într-un cadrul naţional. El stabileşte că sufletul şi impresiile primite de un popor din lumea exterioară sunt elemente ale culturii, iar fiinţa umană se afirmă datorită lor. „Lumea interioară a unui popor, care cuprinde şi o parte generală care se referă la ideile şi interesele generale omeneşti – ştiinţa, comerţul, industria, formează ceea ce se numeşte spirit naţional”. Din acest unghi consideră naţiunile ca fiind diferite. Orice cultură naţională este constituită din complexul de noţiuni concentrat în sufletul unui popor, adică produsele spirituale ale unui popor, ca tezaur propriu naţional.
Trebuie precizat că, în explicaţiile date de istorici, constituirea culturii naţionale vizează mecanisme psihologice.
Câmpul culturii naţionale este alcătuit din limbă, drept şi moravuri, literatură şi tradiţii, arte frumoase. În esenţă, cultura naţională constă din acte de păstrare, dezvoltare şi cultivare a limbii, reglementare a raporturilor morale de drept şi, cunoaşterea trecutului pentru înţelegerea prezentului şi prefigurarea viitorului, cultivarea artelor şi literaturii.
Cultura naţională, aparţinând membrilor aceleiaşi naţiuni orientate spre un ideal comun, oferă, în acelaşi timp, cadrul şi liantul pentru comunicarea dintre ei. Astfel că, în epoca modernă realităţile definitorii sunt statul naţional şi cultura naţională. Geografia culturală se modifică odată cu geografia politică. Înainte, frontierele culturii erau indicate prin nomenclaturi geografice (Occident, Orient, „lumea nouă” etc) sau religioase (cultura bizantină, cultura catolică, cultura islamică etc). În prezent, se utilizează un nou criteriu de demarcaţie a frontierelor culturale: criteriul culturilor naţionale.
Orice cultură naţională îşi reinterpretează trecutul şi intră în raporturi de comunicare cu vecinătăţile ei spirituale sau cu modele care au influenţat-o în diverse momente ale cristalizării şi afirmării sale.
Naţiunile s-au constituit pe suportul unei tradiţii istorice şi culturale, ca urmare a interacţiunii unor factori multipli. Cei mai importanţi sunt factorii economici, politici şi culturali.
Naţiunea modernă îşi pierde treptat referinţa la suportul ei istoric şi etnic în favoarea cadrului politic statal, ce îşi extrage legitimitatea democratică din principiul egalităţii cetăţenilor, fără apel la apartenenţa lor etnică. Cu toate acestea suportul etnic al naţiunii nu poate fi eliminat din variate motive.
Se poate spune că, identitatea politică, bazată pe raţionalitate formală şi abstractă a statului democratic, nu poate anula identitatea culturală, cu aderenţe organice la formele comunitare şi etnice, la simboluri şi solidarităţi afective, forţe ce se manifestă în orice societate tocmai pentru a întări caracterul specific al naţiunii.
Naţiunile îşi exprimă identitatea prin realităţi politice şi culturale, concomitent. În timp ce statul este o entitate juridică, naţiunea este un concept cultural şi antropologic.
Identităţile politice sunt adesea mai largi sau mai restrânse decât identităţile culturale şi etnice de referinţă.
Identitatea culturală este un atribut pertinent pentru diverse niveluri de organizare a comunităţilor etnice.
Definiţia naţiunii comportă două sensuri: cea etnică ce îşi are pivotul în identitatea culturală şi cea politică, rezultat al recunoaşterii voluntare a indivizilor că aparţin aceluiaşi stat, respectând aceleaşi legi, drepturi şi îndatoriri (Drăghicescu D., „Din psihologia poporului român”, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, cap. 1; (lucrare publicată iniţial în 1907).
Identitatea etnică s-a sprijinit iniţial pe limbă, religie şi elemente ale culturii materiale. Treptat, sfera valorilor şi a manifestărilor cu relevanţă identitară s-a lărgit, pe măsură ce a crescut numărul şi densitatea creaţiilor spirituale şi simbolice.
Naţiunea este asociată cu tradiţia etnică şi folclorul, cu limba şi cultura populară, cu obiceiurile, mitologia naţională, literatura, spiritul naţional, geniul naţional, istoria, religia, cu valorile spirituale în general, mai ales cu cele interiorizate, diferenţiate etnic şi orientate spontan spre particularitatea lor ireductibilă.
Identitatea naţională este produsul unui proces îndelungat de evoluţie istorică în care sunt implicaţi o serie de strămoşi comuni, experienţe comune, un fond etnic comun, un limbaj comun, o cultură comună şi, de obicei, o religie comună. De aceea, în societăţile europene, naţiunea rămâne stabilă, chiar dacă sistemul politic se schimbă.
Naţiunea este „o comunitate umană etno-lingvistică constituită pe un teritoriu stabil, al ei, într-un proces istoric îndelungat, caracterizată în primul rând prin conştiinţa de sine – conştiinţa naţională – şi prin voinţă politică, precum şi prin alte trăsături de natură materială şi spirituală care o individualizează între alte naţiuni, trăsături exprimate în forme şi moduri diferite pe treptele istoriei” (Iscru G. D., „Naţiune, Naţionalism, Românism”, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1997, p. 21).
Conştiinţa naţională e un complex sufletesc, o sinteză de mai multe elemente între care, pot fi amintite:
- elemente fizico-geografice;
- de rasă;
- intelectuale;
- sentimentale;
- de voinţă;
- de limbă;
- de religie;
- străbune;
- sociale;
- istorice;
- economice etc..
Valoarea factorului fizico-geografic în formare conştiinţei naţionale: clima în determinarea psihologiei etnice variază funcţie de gradul de civilizaţie al popoarelor. Emile Gaston Boutmy (1835 – 1906), educator şi filosof francez, pune în evidenţă în lucrarea Essai d’un psychologie du peuple anglais au XIX siecle, publicată la Paris, în 1901, influenţa mediului fizic asupra popoarelor.
O influenţă mai mare asupra caracterului şi mentalităţii popoarelor par a avea condiţiile solului pe care trăiesc respectivele popoare. Dacă solul este bogat şi foarte fertil, populaţia care trăieşte pe el, poate să „câştige” înclinări spre lenevie şi desfrâu; dacă fertilitatea lui este mijlocie, aceasta ar fi o condiţie – se zice – care dezvoltă inteligenţa. Dimpotrivă, dacă solul este steril şi sărac, trăsăturile dezvoltate la popoarele ce trăiesc pe astfel de soluri vor fi voinţa, spiritul de întreprinzător şi de aventuri.
Se poate spune că, mediul fizic influenţează natura sufletească a unui popor, numai când este pusă în valoare de anume împrejurări istorice şi condiţii sociale.
Un aforism spunea că moralitatea se schimbă odată cu gradul de latitudine şi cu situaţia geografică. Dar s-a văzut cum pe acelaşi grad de latitudine în aceeaşi climă se dezvoltă popoare care au însuşiri diferite, opuse chiar şi aceasta deoarece condiţiile de climă, de configuraţia solului, precum şi de rasă, nu pot provoca nimic ele însele. Ele nu sunt condiţii suficiente pentru dezvoltarea unei activităţi de orice natură. Tot ce pot face ele este să dea o culoare locală, particulară diferitelor tipuri de activitate omenească, îndată de energia umană împinsă de necesităţi şi condiţii, începe a se manifesta. De altfel, în spatele condiţiilor fizice de climă şi de configuraţia solului, sunt alţi factori puternici, car pun în mişcare omul şi determină caracterul şi mentalitatea popoarelor.
Clima, rasa, solul sunt factori care împrumută sufletului etnic numai suprafaţa, aspectul din afară, culoarea locală. Sub această faţadă se manifestă şi lucrează factori puternici:
- istoria;
- condiţiile sociale şi economice, pe care dezvoltarea istorică a unui popor le impune acestuia la fiecare pas.
Din aceste considerente, A. Comte (Drăghicescu D., „Din psihologia poporului român”, Editura Albatros, Bucureşti, 1996, p. 50) prezintă clima, rasa şi condiţiile fizice în general ca factori statici ai psihologiei etnice, iar istoria şi condiţiile sociale ca fiind adevăratul element dinamic al ei.
Deci factorii fizici nu au o valoare proprie decât funcţie de factorii istorici şi sociali. Temperatura, compoziţia aerului şi „starea de agitaţie” a aerului sunt elemente foarte importante care influenţează modul de lucru şi caracterul unui popor.
Religia. Urmărind istoria religioasă a ţărilor, se constată că religia adoptată de un popor par a fi în aceeaşi măsură un efect al modelelor de valoare culturală existente anterior, precum şi o cauză a diferenţelor culturale. În funcţie de religie, popoarele prezintă anumite valori specifice ale culturilor lor naţionale, care consolidează anumite modele de comportament în societate. Deşi aspectele religioase ale unui popor depăşesc graniţele unei singure religii, totuşi, conştiinţa naţională s-a format şi pe baza valorilor religioase specifice.
Limba e componenta fundamentală a tuturor culturilor umane, consecinţă a sociabilităţii umane, atribut al grupului social, rezultat al necesităţii învăţării şi transmiterii bagajului cultural. Mulţimea aspectelor, componentelor, corelaţiilor, proprietăţilor şi implicaţiilor fac ca limba să fie un element cultural multidimensional. Limba este elementul arbitrar intenţional ce se învaţă în procesul de socializare şi culturalizare. Reflectarea cunoştinţelor şi tradiţiilor comune face ca limba să devină forţa socializantă ce creează legăturile de simpatie şi loialitate şi promovează sensul identităţii, omogenităţii şi unităţii sociale, contribuind astfel la formarea personalităţii indivizilor şi organizaţiilor.
Limba şi identitatea naţională sunt caracteristici statale esenţiale.
Schimbările lingvistice reprezintă atât precedentul evenimentelor sociale, cât şi potenţialul schimbării percepţiilor socio-culturale. Faptul că cea mai mare parte a culturii se transmite lingvistic creează interdependenţa dintre limbă şi cultură, accentuând importanţa limbii şi întărind ipoteza relativităţii lingvistice. Conform acestui concept limba e variabila interdependentă dintre om şi realitatea existentă ce nu numai că reflectă şi determină realitatea socială, dar influenţează chiar posibilităţile gândirii şi comportamentul uman.
Limba contribuie la dezvoltarea conştiinţei şi personalităţii umane. Fiind o importantă resursă socială, limba devine instrumentul de manipulare şi control social.
Factori istorici şi socio-economici Dezvoltarea conştiinţei şi a personalităţii depinde de bogăţia stărilor interne, adică de varietatea materialului psihic şi de gradul lor de organizare şi de coerenţă. Conştiinţa este un complex în veşnică transformare. Conţinutul conştiinţei este cules din viaţa societăţii, în care ea s-a format şi s-a dezvoltat. Deci, conştiinţa şi întreaga cugetare omenească sunt cu necesitate determinate de viaţa şi atmosfera mediului social, în care ea se găseşte şi se manifestă. Conştiinţa este, de asemenea, rezultatul adaptării omului la mediul social. Viaţa sufletească este ecoul lăuntric, în indivizi, al vieţii sociale. Şi dacă este adevărat că viaţa sufletească sau unitatea ei nu este altceva decât reproducerea fidelă a activităţii sociale şi a modului cum aceasta este organizată, atunci, fără îndoială, că inteligenţa şi spiritul unui popor se vor modela după felul activităţii sociale la care ia parte. Într–adevăr, voinţa şi inteligenţa sunt rezultatul modului de a lucra şi de a cugeta. Desigur că, factorul determinant în modul cum lucrează, cum gândeşte şi cum cugetă un popor îl reprezintă împrejurările şi condiţiile istorice ale acelui popor. Relaţiile sale cu popoarele vecine, felul acestor relaţii, volumul şi densitatea societăţii, vechile tradiţii şi instituţii politice şi sociale, pe care dezvoltarea sa istorică le-a determinat la acest popor, sunt factori care hotărăsc cu necesitate modul activităţii sale sociale.
Dacă conştiinţa reproduce fidel ecoul vieţii istorice a naţiunii, prin mijlocirea societăţii, istoria este cea care făureşte şi modelează mentalitatea şi caracterul unui popor. Ea determină starea socială, viaţa colectivă a unui popor, şi acestea din urmă se răsfrâng în indivizi, individualizând astfel viaţa colectivă, sufletul şi conştiinţa unui popor. Felul societăţii, modul de viaţă social şi economic determină felul de a fi al sufletului prin mijlocirea creierului.
De asemenea, mărimea fizică şi numerică a unei societăţi, statornicia şi temeinicia structurii ei, a instituţiilor care organizează viaţa socială reprezintă factori care determină caracterul şi inteligenţa unui popor. Întinderea societăţi şi statornicia instituţiilor formează o personalitate etnică puternică. De aici şi ideea că sufletul unui popor este un produs exclusiv istoric şi social. Această conexiune de condiţii particulare, proprii fiecărui popor în parte, poate fi considerată ca o conştiinţă socială externă, obiectivă, din care decurg conştiinţele particulare.
Într-un cuvânt, conştiinţa naţională nu există decât în conştiinţa indivizilor; în schimb însă, condiţiile şi factorii conştiinţelor individuale şi, prin urmare, ai conştiinţei etnice sunt în primul rând sociale.
Există o sumă de trebuinţe comune la toţi indivizii umani. Satisfacerea lor are însă loc în modalităţi diferite în funcţie de condiţii naturale, istorice, sociale, economice şi spirituale. Aceasta înseamnă că acelaşi suflet uman se răsfrânge într-o infinitate de tipuri culturale. Răspunsul dat de om la trebuinţele sale reprezintă calea de adaptare la mediu şi de stăpânire a acestuia prin reprezentările şi noţiunile sale care nu sunt anulate odată cu dispariţia individului, ci sunt preluate de generaţiile următoare. Se constituie astfel, o experienţă şi o acumulare culturală transmisă de la o generaţie la alta.
Diferenţa între naţiuni decurge, deci, şi din formele de satisfacere a cerinţelor concretizate în producţii materiale şi spirituale. Dezvoltarea politică, juridică, literară, artistică, religioasă, filosofică reproduc, în ultimă instanţă, structura economică a societăţii. Formele cele mai abstractizate ale conştiinţei sociale se dezvoltă pe un capital de idei, de simţire şi de valori, preluat de la etapele istorice precedente. Conştiinţa socială are un rol deosebit de activ în procesul transformărilor din societate.
Naţiunile îşi recunosc identitatea prin culturile naţionale pe care le produc. Lumea proprie de valori a culturii naţionale este o componentă vitală a subiectului naţional şi o expresie sintetică prin intermediul căreia se afirmă personalitatea naţiunilor în tabloul umanităţii. În fizionomia unei culturi naţionale descoperim imaginea caracteristică a naţiunii care a produs-o.
Având funcţia de a reprezenta identitatea naţională, semnificaţia distinctivă a culturii rezidă în faptul că ea însumează actele creatoare ale naţiunii în sfera valorilor. Cultura este concomitent o expresie a naţiunii şi un factor constitutiv al existenţei sale istorice.
Cultura naţională poate fi definită şi ca factorul ce asigură legăturile moleculare ale oricărui organism naţional, liantul ce asigură unificarea celor două componente: economia şi statul unitar.
Între naţiune şi cultură există o coincidenţă sau congruenţă, în aceeaşi măsură în care există şi motive pentru separarea celor două concepte.
O naţiune poate să conţină câteva culturi şi, totodată, o cultură poate fi prezentă în mai multe naţiuni. Cunoscut este faptul că, o naţiune care conţine două sau mai multe culturi are puţină putere de unitate şi pare puţin probabil să supravieţuiască.
În sprijinul congruenţei între naţiune şi cultură se înscrie şi modul de definire a celor două concepte în termenii unor variabile similare. Astfel, variabilele asociate cu naţiunea şi cultura sunt: geografia, economia, educaţia, rasa, limba, istoria, socialul.
Identitatea naţională este atributul culturilor moderne naţionale care dezvoltă un nucleu etnic. „Specificul naţional” este mai mult decât fondul etnic al poporului, el „este un cadru congenital, care nu se capătă, nici nu se pierde”, deşi „garanţia originalităţii noastre fundamentală stă în factorul etnic” (Călinescu G., „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Ediţia a II- a revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Alexandru Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 973).
Deci, cultura se edifică pe un fundament etnic care-i asigură specificitatea, fără însă a i-o furniza direct. Factorul etnic fiind structura interioară a culturii, înseamnă istorie specifică acumulată în tradiţii şi sisteme de atitudini faţă de lume, limbă şi monumentele ei literare, matricea stilistică etc..
