Din punct de vedere psihologic, un grup este alcătuit dintr-un număr oarecare de persoane care interacţionează una cu cealaltă, sunt conştiente psohologic de legătura lor reciprocă şi se percep ei înşişi că sunt un grup (Edgar Shein, apud Boboc, 2003, p. 122).
Relaţiile dintre membrii oricărui grup sunt complexe (idem); ele sunt de ordin fizic (ca participanţi la un proces material, de realizare a unor bunuri şi servicii, pentru care cheltuiesc energie, posibil şi fără implicarea unor resurse psihice), de ordin psihic (ca investiţie umană de sentimente, pasiuni, percepţii legate de ceilalţi etc., în timpul muncii şi dincolo de munca intrinsecă), de ordin social (mai mult de trei persoane reunite în jurul unui scop social, cu impact asupra altor persoane şi grupuri, care nu sunt de faţă) şi de ordin cultural (împărtăşesc un set de valori şi principii comune într-un anumit areal, numit şi mediu socio-cultural şi educaţional).
Specialişti precum Adrian Neculau, care a adus în ultimii ani în faţa celor interesaţi să cunoască problemele psihosociologiei volume de studii remarcabile, cuprinzând autori străini şi autohtoni, consideră că grupul social reprezintă ansamblul indivizilor care au caracteristici comparabile, uniţi printr-o legătură socială, având în comun modele culturale sau subculturale, contribuind la dezvoltarea proceselor de normalizare şi uniformizare, la redistribuirea puterii, statutelor şi rolurilor. Altfel spus, specificitatea grupului social este aceea că el ne apare ca un «subsistem» introdus într-o tipologie de formaţie socială, care dezvoltă interacţiuni, raporturi sociale în limitele unor reguli prestabilite, constituit ca entitate particulară şi care regrupează membrii după criterii funcţionale şi/sau complementare. Interacţiunea relaţiilor în interiorul grupurilor sociale presupune aderarea la valori identice (sau similare), participarea la activităţi comune sau momente comemorative şi existenţa unui spaţiu interacţional, a unui mod de comunicare şi de interinfluenţare“ (Neculau, 2003, p. 202).
În opinia lui Leo Apostel (1986, p. 203) grupul reprezintă o mulţime de elemente care au cel puţin un scop comun a cărui punere în operă depinde de faptul că entităţile componente vizează acelaşi obiectiv.
Potrivit lui Rupert Brown (1988), un grup se formează „atunci când două sau mai multe persoane se definesc ele între ele ca membri ai acestui grup şi cînd existenţa lui este recunoscută de o terţă persoană“ (apud De Visscher, 2001, p. 18). În acord cu cele de mai sus, De Visscher înţelege prin grup social formaţiunea socială în interiorul căreia indivizii sunt în interacţiune conform unor reguli (criterii obiective) şi împărtăşesc sentimentul de a constitui o entitate aparte (criteriu subiectiv) astfel încît membrii s-ar putea recunoaşte ca atare (al doilea criteriu subiectiv).
Aidoma organizaţiilor, grupul, ca unitate constitutivă aparţinând acestora, este caracterizat prin stabilitate, durată, o anume istoricitate, un sistem de reguli, adică, în ansamblu, prontr-o organizare interioară integrativă.
T.M. Newcomb citat de P. Golu (1974, pp. 171-204) arată că „grupul constă din două sau mai multe persoane care împătăşesc cu alte persoane aceleaşi norme (atitudini) faţă de anumite situaţii şi ale căror roluri sociale sunt strâns îmbinate şi sincronizate“. În acelaşi loc, se arată că în grup pot fi distinse: a) o anumită configuraţie a poziţiilor şi funcţiilor formale şi informale ale membrilor grupului, ceea ce formează structura de rol a grupului; b) anumite linii de comunicare interpersonală, ceea ce formează structura lui de comunicare; c) o anumită configuraţie a percepţiilor interpersonale, ceea ce formează structura cognitivă a grupului; d) o anumită specializare a sarcinilor, ceea ce formează structura ocupaţională a grupului; e) un anumit aranjament al modului în care se adoptă deciziile, adică structura de putere a grupului; f) o anumită distribuţie a relaţiilor simpatetice, care constituie structura de afinităţi sau structura sociometrică a grupului; g) un sistem de mijloace prin care indivizii se pot deplasa de la o poziţie la alta în grup (structura locomotorie a grupului).
Grupul are capacitatea de a se autoregla, regenera sau transforma pentru că este viu, pentru că are potenţial de energie şi pentru că raţiunea lui este de a fi.
În opinia lui K. Lewin, grupul este caracterizat printr-un câmp de natură psihologică, cuprinzând totalitatea normelor, percepţiilor, distribuţiei rolurilor şi statutelor între membrii grupului.
Din perspectiva comportamentului organizaţional (Gary Johns, 1998, p. 240) grupul este o entitate alcătuită din doi sau mai mulţi indivizi, care interacţionează în vederea atingerii unui ţel comun.
Caracterul social al grupului este dat de ansamblul structurilor caracteriale comune majorităţii membrilor unui grup. La rândul său, caracterul social îi modelează pe cei aflaţi în grup şi le determină comportamentul. Aceştia nu se conformează în urma unui raţionament logic; ei acţionează în virtutea dorinţei de a se recunoaşte ca membri ai grupului pe care vor să-l apere, obţinând astfel protecţie din partea acestuia.
Recunoaşterea unor trăsături de caracter comune, trăirea unor experienţe comune şi identificarea aceluiaşi ţel îi determină pe oameni să se asocieze şi să dea naştere unei culturi. Dacă aceasta se petrece în cadrul unei organizaţii, există deja formate condiţiile creării unui grup capabil să facă faţă provocărilor mediului extern caracterizat la rândul lui prin valorile unei macroculturi. Cultura de grup se confruntă cu marea cultură; ele se influenţeză şi se determină reciproc.
Departe de a fi doar un număr de indivizi strânşi laolaltă accidental, grupul este ansamblul uman constituit pe baza existenţei unor relaţii integratoare, cel puţin al unui interes comun. Definiţia lui Luft (apud Golu, 2001, p. 281) este cuprinzătoare în acest sens: „grupul este un sistem viu, autoregulator, care operează cu percepţii împărtăşite, interacţiuni, simţiri împărtăşite, feedback-uri, interschimburi cu ambianţa“
Ansamblul se comportă ca un tot unitar cu atribute distincte legate de mecanismele de gândire colectivă, de percepere a realităţii şi de statuare a mijloacelor de comunicare. Pantelimon Golu afirmă că „grupul este o entitate vie care transcede experienţa individuală şi nu poate fi explicat numai prin ea“ (2001, p. 281) sugerând, considerăm noi, că existenţa acestui gen de formaţiune socială este justificată mai degrabă în plan metafizic decât în termeni ai concretului.
Evoluţia grupului nu apare ca liniară decât în plan grosier; în realitate, este vorba de pulsaţii de creştere până în preajma secvenţei descendente care este de scurtă durată. Viaţa grupurilor este asemănătoare cu a fiinţei umane: stadiul de formare – caracterizat prin dependenţa faţă de alte entităţi, stadiul adolescenţei – al rebeliunii, stadiul tinereţii – caracterizat prin accentuarea încederii în forţele proprii, stadiul maturităţii – al creativităţii, muncii dedicate şi performanţelor. Stadiul declinului este asociat, printre altele, cu patologii legate de imposibilitatea creşterii, de dispariţia sarcinii sau de dezagregarea formaţiei în vederea reformării ei în noi circumstanţe.
Contactele umane din interiorul grupului implică numeroase schimburi de mesaje care au ca scop schimbarea atitudinii sau comportamentului receptorilor acestora, a tuturor în cele din urmă pentru că feedback-ul are caracter iterativ. Interacţiunea umană are scopuri multiple: primirea şi asigurarea sprijinului profesional, căutarea în comun a răspunsurilor la întrebări existenţiale, crearea sau consolidarea sentimentului de securitate etc. Vorbind despre influenţa şi dependenţa reciprocă, ne gândim aici la efectele pe care orice act complet de comunicare le are asupra interlocutorilor: îi influenţăm pe alţii, suferind noi înşine schimbări de comportament sau chiar de mentalitate.
Referitor la justificarea existenţei grupului, a scopului pe baza căruia el fiinţează, se face distincţie între grupurile centrate pe sarcină (instrumentale) şi grupurile afiliative, centrate pe nevoi sociale sau generale (solidaritate, împărtăşirea unor valori comune, plăcerea de a fi în compania unor persoane etc.).
Afirmaţia lui F.H. Allport (apud Golu, 2001, p. 282) poate fi considerată foarte radicală: „grupurile sunt reale numai în mintea indivizilor, ele sunt simple modele de gândire, simţire şi comportament împărtăşite între membrii grupului şi că există numai conduite ale indivizilor“.
Pe de altă parte, în viziunea lui Golu (2001, p. 280), comentând opinia lui E.E. Sampson, „unii autori au socotit că indivizii nu sunt reali. Grupul, şi nu individul, este unitatea de bază a lumii noastre sociale“.
Indivizii şi grupul trăiesc în simbioză, nici una dintre entităţi neavând forţa să depăşească independent provocările mediului în care evoluează.
Grupurile cu valoare metodologică şi operaţională, numeroase de altfel, sunt grupurile mici, restrânse sau primare, care presupun asocierea şi cooperarea directă, faţă în faţă, în care scopurile individuale se regăsesc în scopul comun şi în care suma individualităţilor se regăseşte sub generosul plural noi şi în care complementaritatea permite armonia şi competiţia.
Printre formele grupului restrâns se află grupurile de sarcină (echipe de muncă sau de proiect) şi grupurile de formare psihosocială – echipele, formaţiuni pe care se structurează organizaţiile ca grupuri secundare. Se înţelege de aici că echipa este totdeauna un grup, dar reciproca nu este adevărată. Organizaţiile structurate, formalizate, birocratice fiinţează pe baza grupurilor de sarcină, iar cele conjuncturale pe baza echipelor. De aici, avantaje şi dezavantaje pentru fiecare dintre acestea.
