Gruparea activităţilor şi a lucrătorilor ce realizează aceste activităţi pe compartimente operaţionale (ateliere, secţii, şantiere) şi compartimente funcţionale (birouri, servicii, direcţii) face obiectul departamentării.
Numărul de compartimente şi natura lor depinde de un număr mare de factori, motiv pentru care nu se poate vorbi de un model unic. Astfel, sarcinile ce sunt de îndeplinit, tehnica folosită, calitatea lucrătorilor, întregul context legat atât de mediul intern cât şi de cel extern sunt factori determinanţi. Oricum, este esenţial ca această departamentare să ţină seama de obiectivul principal care este eficienţa şi eficacitatea modelului ales, respectiv integrarea organizării în conceptul managementului dinamic şi eficient. În acest scop, gruparea trebuie făcută prin prisma sinergizării resurselor umane şi materiale disponibile.
Gruparea activităţilor şi a lucrătorilor în compartimente, respectiv departamentarea, a cunoscut o evoluţie în funcţie de gradul de dezvoltare socio-economică, cum ar fi de la compartimentarea în funcţie de numărul de lucrători sau în funcţie de timp la formele moderne ca organizarea matricială, organizarea în reţea etc.
Un factor important în departamentarea organizaţiilor îl constituie, aşa după cum afirmă grupul ASTON, specializarea în funcţie de variabile, cum ar fi: funcţiunile organizaţiei, produsul, procesul, aria geografică.
