Cercetările statistice efectuate pe bazele de date existente la IBM pentru un număr de 50 de ţări l-au condus pe Hofstede la considerarea a cinci dimensiuni fundamentale pentru caracterizarea unei culturi. O dimensiune grupează laolaltă un număr de fenomene dintr-o societate care s-au stabilit empiric că formează o combinaţie, chiar dacă la prima vedere nu pare întotdeauna că există o necesitate logică pentru ca ele să funcţioneze împreună. O dimensiune reprezintă deci un aspect al unei culturi care se poate măsura în raport cu alte culturi. Cele cinci dimensiuni definite de Hofstede sunt:
- ecartul puterii sau distanţa faţă de putere;
- individualism;
- masculinitate;
- evitarea incertitudinii;
- orientarea pe termen lung.
Ecartul puterii. Prima dimensiune reflectă modul de distribuire a puterii în societate şi în organizaţii. Ecartul puterii exprimă gradul de inegalitate dintre membrii unei societăţi. O valoare mare a acestui indice arată că în cadrul societăţii au fost lăsate să se dezvolte
inegalităţi în ceea ce priveşte puterea şi averea. În societăţile de acest fel există un sistem de
caste reale sau virtuale care nu permite urcarea cetăţenilor pe scara socială. O valoare mică a ecartului de putere arată că societatea înlătură diferenţele de putere şi avere dintre cetăţenii ei. Într-o organizaţie, ecartul puterii se poate defini ca fiind măsura în care salariaţii cu putere mai mică cceptă ca puterea să fie inegal distribuită. În viziunea lui Lungescu, „ecartul puterii măsoară conformismul ierarhic, măsura în care relaţiile sociale se fundamentează pe diferenţele de putere sau de statut; cu alte cuvinte, măsura în care relaţiile de putere se conservă şi se auto-dezvoltă” (Lungescu, 2005, p.27). Trebuie precizat faptul că acest conformism ierarhic reflectă nu atât postul ocupat de o persoană într-o ierarhie oarecare, cât mai ales persoana care se bucură de un anumit rang sau statut ridicat prin poziţia pe care o ocupă. În firmele cu valoare mare a ecartului de putere, cei care ocupă poziţii superioare în ierarhia managerială se bucură de o amplificare a spectrului de putere prin fenomenul de halo. Aceasta înseamnă obţinerea unor privilegii şi accesarea zonelor de putere care depăşesc strict poziţionarea din organigramă. De exemplu, un director de firmă poate fi invitat să ţină discursuri la o serie de manifestări, care nu au nimic în comun cu domeniul lui specific de activitate, în virtutea haloului de putere pe care o are. Cel puţin la noi, la români, acest lucru a devenit timp de mai bine de 50 ani o practică curentă. Indiferent de anvergura şi de tematica unei conferinţe, dă bine dacă la deschiderea ei vorbeşte un ministru, un secretar de stat sau preşedintele Academiei Române. Ei le ştiu pe toate şi se bucură de statutul de personalitate, indiferent dacă se pricep sau nu la tematica programată pentru conferinţă. În acest sens, Lungescu consideră că „putem defini ecartul puterii ca orientare înspre rangul social al persoanei, în antiteză cu orientarea înspre funcţia structurală” (2005, p.27). În societăţile cu ecartul puterii mare, puterea este mai importantă decât regula, în timp ce în societăţile cu ecartul puterii mic, regula primează în faţa puterii. În societăţile cu ecartul puerii mare se conservă relaţiile de putere şi cele date prin statut, legea fiind supusă unor modificări frecvente pentru a satisface cât mai bine interesele celor cu o concentrare mare de putere. Prin contrast, în societăţile cu ecart mic de putere, legislaţia este mult mai stabilă. În societăţile cu ecart mare de putere, cu cât un individ are un rang mai înalt, cu atât mai puţin respectă legislaţia în vigoare, fără a se teme de consecinţe negative. România oferă multe exemple în acest sens, atât înainte de 1990 cât mai ales după 1990.
Cercetările statistice au evidenţiat o valoare scăzută a ecartului puterii în: Austria (11), Israel (13), Danemarca (18), Noua Zeelandă (22), Irlanda (28), Suedia şi Norvegia (31), Finlanda (33), Canada (39) şi S.U.A. (40). O valoare ridicată a ecartului de putere a fost evidenţiată în: Slovacia (105), Malaezia (104), Irak (96), Filipine (94), Rusia (93), România, Albania şi Emiratele Arabe Unite (90), Mexic (81), China (80), (Hofstede, 1980, p.77). Lungescu a realizat o serie de cercetării pentru a evidenţia atât valoarea ecartului de putere, cât şi cauzele care au condus în timp la această valoare. El susţine că atât familia cât şi şcoala sunt generatori puternici de autoritate şi conformism, elemente definitorii ale unui ecart mare de putere. În şcoală, profesorul este cel care le ştie pe toate, iar elevul nu ştie nimic şi trebuie să înveţe. Relaţia profesor-elev este o relaţie autoritară, în care profesorul are dreptate întotdeauna. Într-o cultură cu ecart mare al puterii se pune un mare preţ pe politeţe şi pe alte reguli stricte de comportament în societate. Există un respect formal deosebit pentru tradiţie şi vârstnici. Chiar dacă se observă o scădere a lui în ultimii ani, acesta se face încă simţit. De cele mai multe ori, liderul este decanul de vârstă al grupului. În întreprinderile socialiste de stat de până în 1990, ca şi în instituţiile administraţiei publice de acum, vârsta constituie factorul cel mai important în promovare şi nu valoarea profesională. Conformismul ierarhic este ridicat, degenerând adesea în servilism. Managerii nu sunt contrazişi pe faţă, iar subalternii se străduiesc din greu să fie docili şi obedienţi faţă de şefii lor (Lungescu, 2005).
Individualism. Cea de a doua dimensiune culturală se referă la axa semantică determinată de conceptele de individualism şi colectivism. Din punct de vedere comportamental, individualismul aparţine societăţilor în care legăturile dintre indivizi sunt haotice şi se aşteaptă ca fiecare să-şi poarte singur de grijă sau să se îngrijească de familia sa. Pe de altă parte, colectivismul aparţine societăţilor în care oamenii sunt integraţi încă de la naştere în subgrupuri puternice, strânse, care pe toată durata de viaţă a individului continuă să-l protejeze. Pentru această protecţie, individul manifestă o loialitate corespunzătoare.
Dimensiunea individualism-colectivism surprinde relaţiile umane pe orizontală, prin trei elemente mai importante: intensitate, anvergură şi predeterminare. Intensitatea este dată de măsura în care membrii societăţii depind unul de altul. Anvergura este dată de numărul de indivizi cu care cineva întreţine relaţii cât mai intense. Predeterminarea se referă la condiţiile minime necesare pentru a se realiza relaţii interumane. Sunt culturi în care relaţiile interumane sunt intense, numeroase şi predeterminate, după cum sunt culturi în care astfel de relaţii sunt slabe, rare şi se bazează pe preferinţele individuale. In viziunea lui Hofstede, individualismul reflectă măsura în care într-o societate se încurajează dezvoltarea relaţiilor interpersonale, dar cu accentul pus pe individualitate. Un grad scăzut de individualism înseamnă un grad ridicat de colectivism, respectiv dezvoltarea relaţiilor interpersonale cu accentul pus pe grup. Relaţiile interpersonale devin mai importante decât indivizii. În cadrul unei societăţi cu un individualism ridicat se cultivă competiţia, în timp ce în cazul unei societăţi cu un colectivism ridicat se cultivă cooperarea. Nu trebuie să se confunde mărimea definită ca individualism cu egoismul uman şi nici mărimea definită drept colectivism cu socialismul sau comunismul. Cercetările au evidenţiat o valoare mare pentru indicele de individualism, pentru următoarele ţări (Hofstede, 1980, p. 158): U.S.A. (91), Australia (90), Marea Britanie (89), Canada şi Olanda (80), Italia (76), Belgia (75) şi Franţa (71). O valoare scăzută a indicelui de individualism s-a obţinut pentru următoarele ţări: Venezuela (12), Columbia (13), Pakistan (14) şi Peru (16). Pentru Japonia s-a obţinut valoarea 46, ceea ce situează această ţară undeva la mijlocul ierarhiei. Aceasta înseamnă că societatea japoneză a reuşit un echilibru foarte bun între individualism şi colectivism, respectiv, între competiţie şi cooperare. Hofstede a reprezentat într-o diagramă, având ca axă orizontală dimensiunea „ecart mic al puterii-ecart mare al puterii” şi ca axă verticală dimensiunea „colectivism-individualism”, poziţia ţărilor analizate şi a constatat polarizarea celor care au ecartul mic al puterii şi un indice mare al individualismului. În mod aproape simetric, s-a produs polarizarea ţărilor care au un ecart mare al puterii şi un indice mare pentru colectivism. Realitatea a demonstrat că nivelul economic şi competitivitatea ţărilor cu ecart mic al puterii şi indice mare al individualismului este net superior ţărilor aflate la polul opus pe harta lui Hofstede.
Pentru România, datele problemei evidenţiază de la început o dezvoltare culturală cu un indice mare de colectivism. O contribuţie importantă la această dezvoltare a avut-o religia. Spre deosebire de catolicism, ortodoxismul este asociat cu dominaţia colectivităţii asupra individului (Ionescu, 1996). Acest sentiment de supunere al individului în faţa colectivităţii a fost consolidat în anii socialismului, pentru a se crea starea de obedienţă cerută de putere. În acelaşi spirit, şcoala a contribuit în mod determinant la eliminarea ideii de competiţie din viaţa tinerilor. Atunci când, în clasele primare se evita ierarhizarea elevilor pe baza rezultatelor la învăţătură şi când la sârşitul anului erau premiaţi cu coroniţă cât mai mulţi, modelul competitiv era practic desfiinţat. Acelaşi efect se obţinea şi mai târziu, la facultate, când pentru ierarhizarea studenţilor se foloseau pe lângă rezultatele lor profesionale o serie de rezultate obţinute în activitatea lor în cadrul organizaţiilor studenţeşti. Prin agregarea punctajelor obţinute în activitatea obştească cu cele obţinute în activitatea profesională se demotivau studenţii care vroiau să înveţe şi care deveneau astfel puternic competitivi.
Socialismul a amplificat extrem de mult gândirea colectivistă a românilor. Prin aceasta, s-a descurajat comportamentul individualist, iniţiativa personală, creaţia şi inovaţia, recunoaşterea valorilor individuale şi s-a încurajat obedienţa, mediocritatea şi dizolvarea răspunderii personale în oceanul răspunderii colective. Toate acestea s-au păstrat şi acum în sectoarele dominate de stat, demotivând inovarea şi asumarea răspunderii individuale. Constatăm cu surprindere că nu suntem competitivi economic pe pieţele externe şi că ne lipseşte educaţia prin care să putem accepta valorile autentice. Cultura noastră continuă să fabrice pseudo-valori şi să le impună prin mass media, dezvoltând apetitul pentru suficienţă şi mediocritate intelectuală. În sfârşit, individualismul este prin excelenţă modul de a gândi al celor care formează într-o societate clasa de mijloc. În România, statisticile economice demonstrează faptul că o astfel de clasă este aproape inexistentă. Aceasta se explică şi prin faptul că politicile guvernamentale care au fost elaborate până acum, indiferent de culoarea politică a partidelor aflate la guvernare au avut la bază modele de gândire condiţionate puternic de tradiţia colectivistă. În cercetările sale Lungescu a urmărit să surprindă gradul de individualism la români, prin evaluarea pe baza unor chestionare a modelelor de gândire în raport cu: reacţia părinţilor faţă de un comportament excentric al copilului, efectuarea unor servicii gratuite pentru prieteni, atitudinea faţă de colegii care încearcă să promoveze prin fraudă, locuitul împreună cu părinţii, atitudinea părinţilor faţă de prieteniile copiilor, fidelitatea faţă de firmă, constituirea unor echipe de subalterni, susţinerea necondiţionată a colegilor şi angajarea propriilor copii. La toate aceste chestionare, răspunsurile primite au demonstrat un indice scăzut de individualism la români (Lungescu, 2005).
Masculinitatea. O altă dimensiune culturală o constituie polarizarea caracteristicilor în raport cu axa masculinitate-feminitate. Din punct de vedere al vieţii, această axă este foarte importantă deoarece ea reflectă una dintre dualităţile fundamentale ale existenţei noastre. Tocmai importanţa ei a făcut ca dualitatea masculin-feminin să se proiecteze şi în modelele noastre culturale. În majoritatea societăţilor există o tendinţă comună spre o distribuţie a rolurilor sociale după sex. Se presupune că bărbaţii au o legătură mai mare cu activităţi din afara casei, în timp ce femeile au o legătură mai mare cu grija faţă de casă şi de copii. Activităţile la care participă bărbaţii întăresc competiţia şi hotărârea, în timp ce activităţile la care participă femeile întăresc caracterul feminin. Masculinitatea este măsura în care valorile dominante ale unei societăţi sunt afirmarea şi sporirea averii. Feminitatea este măsura în care valorile dominante ale societăţii sunt legate de relaţiile interpersonale, grija faţă de alţii şi interesul pentru calitatea climatului de muncă (Luthans, 1992).
În viziunea lui Hofstede, masculinitatea măsoară gradul în care o societate păstrează sau nu rolul tradiţional al bărbatului de a munci, de a se realiza, de a deţine controlul şi puterea în tot ceea ce face. Un grad ridicat de masculinitate reflectă faptul că societatea este diferenţiată puternic pe baza sexului. În aceste culturi, bărbatul are o poziţie dominantă în structurile sociale şi de putere. Un grad redus de masculinitate reflectă o societate în care atât bărbaţii cât şi femeile sunt trataţi în mod egal din toate punctele de vedere. Cercetările statistice au evidenţiat valori mari pentru indicele de masculinitate pentru următoarele ţări (Hofstede, 1980, p.189): Japonia (95), Austria (79), Venezuela (73), Italia (70), Elveţia (70), Mexico (69), Marea Britanie (66), Germania (66) şi S.U.A. (62). Valoare mică pentru acest indice a fost obţinută pentru: Suedia (5), Norvegia (8), Olanda (14), Danemarca (16) şi Finlanda (26). Indicele de masculinitate nu reflectă însă modul în care se dezvoltă economia într-o anumită ţară. Analiştii români consideră cultura noastră ca fiind preponderent masculină, având în vedere o serie de argumente calitative, cum ar fi: ortodoxismul susţine cu tărie superioritatea bărbatului, băieţilor nu li se permite să plângă, iar fetelor să fie violente, românii folosesc excesiv de mult exprimarea la superlativ, copiii simpatizează întotdeauna cu personajele mai puternice. Cercetările realizate de Lungescu au scos în evidenţă existenţa unui echilibru între indicele de masculinitate şi de cel de feminitate la români (Lungescu, 2005).
Evitarea incertitudinii. Oamenii reacţionează în mod diferit la impactul cu necunoscutul. Unora le este frică, altora le generează provocarea de a găsi soluţii. Modurile de a trata incertitudinea sunt parte integrantă a oricărei instituţii sociale în orice ţară. Incertitudinea reprezintă o anumită stare de cunoaştere, care se caracterizează prin incompletitudinea informaţiilor şi uneori prin lipsa lor de rigoare. Cu cât avem mai puţine informaţii şi cunoştinţe despre un anumit eveniment, cu atât producerea lui este mai incertă. Cu cât creşte gradul de incertitudine despre un anumit eveniment, cu atât creşte şi riscul de a lua decizii în legătură cu el şi de aici tendinţa naturală de a evita incertitudinea. Viitorul este incert, dar trebuie să ne pregătim pentru aceasta. Cu ajutorul creaţiilor tehnologice putem reduce incertitudinea generată de natură. De exemplu, cu ajutorul datelor meteorologice furnizate de către sateliţi se poate prevedea evoluţia vremii incomparabil mai bine decât prin mijloacele clasice. Dreptul şi legile încearcă să descrească gradul de incertitudine provenit din comportamentul indivizilor în societate. În viziunea lui Hofstede, evitarea incertitudinii reflectă măsura în care societatea tolerează incertitudinea şi ambiguitatea. O valoare mare a indicelui de evitare a incertitudinii pentru o anumită cultură arată că oamenii care au cultura respectivă tolerează foarte greu situaţiile incerte. De aceea, cultura respectivă se orientează spre reguli, care să descrească prin determinismul lor starea de incertitudine în societate. Într- o societate care are o valoare mică a indicelui de evitare a incertitudinii, oamenii acceptă incertitudinea şi riscurile care sunt asociate ei. De aceea, într-o astfel de cultură, legislaţia este focalizată pe idei fundamentale şi nu se detaliază pentru a crea o stare a lucrurilor perfect determinată. Oamenii sunt educaţi să accepte incertitudinea şi să ia decizii în astfel de condiţii. În condiţiile unui mediu extern turbulent şi a intensificării competiţiei dintre firme, este important să dispunem de modele de gândire probabiliste care să genereze soluţii şi în situaţiile incerte. Într-o societate cu o economie puternică, valoarea indicelui de evitare a incertitudinii este relativ mică. Cercetările statistice au confirmat această ipoteză. Valoarea mică a indicelui pentru evitarea incertitudinii s-a obţinut pentru ţări ca: Singapore (8), Danemarca (23), Suedia (29), Hong Kong (29), Irlanda (35), Marea Britanie (35), S.U.A. (46) şi Canada (48). Valoarea mare a indicelui pentru evitarea incertitudinii a fost obţinut pentru ţări ca: Grecia (112), Portugalia (104), Belgia (94), Japonia (92), Franţa (86), (Hofstede, 1980, p.122). Faptul că Japonia se află printre ţările cu un indice mare de evitare a incertitudinii trebuie înţeles prin valorile ei culturale, în special prin disciplina muncii şi existenţa unui autocontrol bine dezvoltat, care au contribuit la formarea unor modele de gândire predominant deterministe. Japonia a demonstrat însă o capacitate deosebită de adaptare la schimbare şi la controlul situaţiilor de incertitudine.
În România, indicele de evitare a incertitudinii are o valoare relativ mare pentru generaţiile mai în vârstă, care au fost educate şi au trăit cea mai mare parte a vieţii lor în anii socialismului, deoarece modelele lor de gândire sunt predominant deterministe (Brătianu, 2005). Valoarea indicelui este relativ mai mică pentru generaţiile mai tinere, care au crescut mai mult în anii de după 1990, datorită schimbărilor care s-au produs într-un mod preponderent haotic şi care au contribuit la dezvoltarea unor modele de gândire noi. Pentru generaţiile tinere de azi, incertitudinea nu mai creează dureri de cap, iar riscurile asociate ei nu mai sperie atât de mult pe cei care trebuie să ia decizii. Viaţa şi experienţa directă au făcut în acest sens mai mult decât a făcut şcoala prin dezvoltarea aceloraşi modele de gândire deterministe.
Orientarea pe termen lung. Iniţial, Hofstede a denumit această dimensiune dinamism confucianist, pornind de la conceptele promovate de Confucius. În esenţă, această dimensiune caracterizează o cultură prin tendinţa sau capacitatea ei de orientare pe termen scurt sau lung. Orientarea pe termen scurt se poate caracteriza prin: siguranţa personală şi stabilitate, respect pentru tradiţie, respect pentru sine, reciprocitate în saluturi, favoruri şi cadouri. Orientarea pe termen lung se poate caracteriza prin: perseverenţă, organizarea relaţiilor prin statut şi supravegherea aplicării lor, cumpătare şi prezenţa sentimentului de ruşine (Hofstede, 1996). Cea de a cincea dimensiune a culturii are valenţe mai mult filosofice şi religioase, reflectând tendinţa unei societăţi de a gândi pe termen scurt sau pe termen lung. Cercetările statistice au arătat că valoarea indicelui de orientare pe termen lung are valori mari pentru ţări ca Japonia, China, Taiwan şi Coreea de Sud, în timp ce pentru ţări ca S.U.A., Canada şi Filipine valorile acestui indice sunt relativ mici. Practic, această dimensiune separă într-un fel culturile orientale de cele occidentale. De exemplu, concepţia occidentală asupra adevărului este susţinută de o axiomă din logica occidentală care spune că dacă A este adevărat, iar B este opusul lui A, atunci B este fals. În logica orientală există o axiomă similară, dar cu un conţinut diferit. Dacă A este adevărat, opusul său, B, poate fi de asemenea adevărat şi împreună creează o soluţie care este superioară lui A sau lui B. În această concepţie filosofică, adevărul uman este întotdeauna parţial. Ca rezultat practic, oamenii din ţările Asiei de Est şi de Sud-Est pot adopta destul de uşor elemente din religii diferite sau pot adera la mai multe religii în acelaşi timp. Orientarea pe termen lung este una dintre caracteristicile fundamentale ale managementului strategic şi apare ca o necesitate pentru orice societate care se află într-un mediu tot mai dinamic şi tot mai competitiv.
Cultura românească a dezvoltat modele de gândire pe termen scurt, modele de supravieţuire şi nu de construcţie a unor imperii care să dăinuie. Istoria ne-a obligat să învăţăm arta supravieţuirii şi nu ne-a îngăduit luxul unei stabilităţi care să conducă la formarea unei filozofii de viaţă bazată pe gândirea strategică. Lipsa unei astfel de gândiri se simte şi acum, când istoria ne-a provocat la o nouă soartă, dar politicienii noştri s-au repezit la bogăţiile pe care le puteau acumula cât mai rapid, dovedindu-se neputincioşi în elaborarea unor strategii de dezvoltare a ţării pe termen lung. Integrarea României în Uniunea Europeană şi intrarea produselor noastre pe pieţele internaţionale sunt factori generatori de noi modele de gândire şi acţiune, în care dezvoltarea gândirii strategice constituie numai una dintre provocările noii istorii.
