În general, există mai multe perspective pe care societatea le are în legătură cu responsabilităţile pe care i le atribuie unei organizaţii de afaceri.
Conform lui Carroll (1979, 1991), responsabilitatea socială corporativă vizează întreaga gamă de obligaţii de ordin social pe care organizaţiile de afaceri le au faţă de societate în ansamblul său: responsabilităţile economice, legale, etice şi discreţionare (filantropice):
- Responsabilităţile economice („Obţine profit!”) sunt cele mai importante
obligaţii de ordin social ale unei organizaţii de afaceri, care stau la baza celorlalte trei
categorii. Orice companie are principala responsabilitate de a produce bunuri şi servicii
cerute de societate şi de a le vinde cu un profit (acceptabil). Profitul reprezintă un mijloc şi
un scop al existenţei şi funcţionării eficiente a unei companii. Responsabilitatea economică
mai vizează şi crearea de locuri de muncă şi generarea creşterii economice.
Componentele economice ale RSC sunt: a acţiona pentru maximizarea randamentului acţiunilor; a obţine un profit cât mai mare; a menţine o poziţie competitivă pe piaţă; a păstra un nivel ridicat de eficienţă operativă; a obţine profit în mod constant pentru a dobândi o poziţie de succes pe piaţă.
- Responsabilităţile legale („Respectă legea!”) sunt direct şi intim corelate cu
cele de ordin economic şi ele reflectă aşteptările societăţii cu privire la îndeplinirea
activităţilor de bază ale companiei într-un cadru guvernat de lege, reguli şi reglementări
clare.
Componentele legale ale RSC sunt: a acţiona conform cerinţelor guvernamentale şi legale; a respecta diversele reglementări locale şi naţionale; a fi un cetăţean corporativ ce respectă legea; a îndeplini obligaţiile de ordin legal pentru a avea succesul scontat; a furniza bunuri şi servicii ce respectă cel puţin cerinţele legale minimale.
- Responsabilităţile etice („Fii etic!”) ale unei companii vizează acele activităţi şi
practici care sunt aşteptate sau interzise de către membrii unei societăţi, chiar dacă nu
sunt codificate în cadrul unor legi. În general, o organizaţie de afaceri are obligaţia de a
evita răul şi de a face ceea ce este bine, corect şi just. (Exemple: corectitudine faţă de
consumatori şi salariaţi, onestitate în relaţiile firmei cu partenerii săi etc.)
Componentele etice ale RSC sunt: a acţiona în conformitate cu cutumele sociale şi normele morale; a recunoaşte şi a respecta normele morale noi adoptate de către societate; a preveni compromiterea normelor etice în cadrul desfăşurării activităţilor economice; a îndeplini aşteptările de ordin moral sau etic pentru a putea fi considerat un bun cetăţean corporativ; a recunoaşte că integritatea corporativă şi comportamentul etic presupun asumarea unor obligaţii superioare respectării legilor şi regulamentelor.
- Responsabilităţile discreţionare (filantropice) („Fii un bun cetăţean corporativ!”) sunt acele obligaţii cu privire la care societatea nu are o idee clar conturată; ele sunt lăsate la latitudinea companiilor, dar se aşteaptă din partea organizaţiilor de afaceri să contribuie financiar şi uman la dezvoltarea comunităţii şi la îmbunătăţirea calităţii vieţii. Rolurile pe care companiile trebuie să şi le asume sunt pur voluntare, iar decizia asumării lor este ghidată doar de dorinţa unei organizaţii de afaceri de a se implica în aspectele de ordin social care nu sunt dictate de motivaţii economice, nu sunt impuse prin lege şi nici măcar nu sunt solicitate companiilor din punct de vedere etic. (Exemple: programe de instruire a şomerilor, programe filantropice de sprijinire a comunităţii, acţiuni de prevenire şi corectare a degradării mediului, sprijinirea reînnoirii şi reconstrucţiei urbane
etc.)
Componentele discreţionare ale RSC sunt: a acţiona în conformitate cu aşteptările de ordin filantropic pe care societatea le are la adresa companiilor; a contribui la dezvoltarea artelor; a implica managerii şi angajaţii companiei în activităţi voluntare şi caritabile în cadrul comunităţilor în care îşi desfăşoară activitatea; a asigura asistenţă instituţiilor de învăţământ publice şi private; a contribui în mod voluntar la dezvoltarea acelor proiecte care duc la îmbunătăţirea calităţii vieţii în cadrul anumitor comunităţi (Carroll, 1991, p. 40 –
42).
Deşi toate cele patru tipuri de responsabilităţi au existat simultan ca obligaţii sociale pentru companii, istoria teoriei organizaţionale arată că, la început, accentul s-a pus mai degrabă pe aspectele economice şi legale, iar abia ulterior obligaţiile etice şi discreţionare au început să ia amploare şi să fie considerate responsabilităţi sociale corporative. În prezent, principala arie de dezbatere şi dezacord este legată tocmai de aceste responsabilităţile etice şi discreţionare.
Carroll (1991, p. 42) consideră că, ţinând cont de importanţa fiecăreia dintre cele patru dimensiuni în cadrul activităţilor de afaceri, responsabilităţile sociale corporative s-ar putea reprezenta grafic sub forma unei piramide (vezi Figura 2: Piramida responsabilităţilor sociale corporative), având la bază responsabilităţile economice şi la vârf pe cele filantropice; în plus, dimensiunile relative ale ariilor aferente celor patru tipuri de responsabilităţi ar trebui să indice o atenţie predilectă acordată aspectelor de ordin economic şi o atenţie mai scăzută celor de ordin filantropic (discreţionar). Cele patru tipuri de responsabilităţi corporative nu se exclud unele pe celelalte şi nici nu trebuie analizate ca segmente distincte ale responsabilităţii sociale corporative, deoarece orice acţiune sau practică a unei companii se poate baza simultan pe raţiuni de ordin economic, legal, etic sau discreţionar, una dintre cele patru dimensiuni fiind preponderentă într-o anumită situaţie şi într-un context dat.
