Doctrina juridică franceză74 introduce în secolul XIX termenul de „domeniu public”, ca rezultat al necesităţii economice, de ocrotire cu mijloacele dreptului a unor bunuri aparţinând statului, ce serveau întregii colectivităţi, individualizându-se de domeniul privat.
În România, primele acte juridice privind domeniul public sunt Regulamentele Organice, care conţin dispoziţii referitoare la drumuri, râuri, bălţi, porturi, exploatarea bogăţiilor subsolului etc.75 Completarea sistemului legislativ cu Legea pentru organizarea consiliilor judeţene (1864), Legea pentru regularea proprietăţii rurale (1864), Legea de expropriaţiune pentru cauză de utilitate publică (1864), Codul civil (1864) întregesc teoria privind domeniul public, caracteristicile acestuia, regimul juridic etc.
Potrivit art. 476 din Codul civil, citat anterior76, „drumurile mari, drumurile mici şi uliţele care sunt în sarcina statului, fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare, ţărmurile, adăugirile către mal şi locurile de unde s-a retras apa mării, porturile naturale şi artificiale, malurile unde trag vasele şi îndeobşte, toate părţile din pământul României, care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate dependinţe ale domeniului public”.
Constituţiile României din 1948, 1952 şi 1965 au lărgit sfera de acoperire a domeniului public anterior definită în Constituţiile din 1866 şi 1923, potrivit cărora „libera şi neîmpiedicata întrebuinţare a râurilor navigabile şi flotabile, a şoselelor şi a altor căi de comunicare este de domeniul public”, şi respectiv „căile de comunicaţie, spaţiul atmosferic şi apele navigabile şi flotabile” sunt ale domeniului public.
Literatura de specialitate evidenţiază faptul că domeniul public include bunuri mobile şi imobile , care nu sunt susceptibile de a face obiect de proprietate privată şi sunt destinate folosinţei publice sau funcţionării serviciului public1 9.
Domeniul public cu propriile sale scopuri şi condiţii reprezintă arena în care valorile se pot realiza şi care nu pot fi realizate adecvat în exteriorul său. Unii economişti spun că domeniul public este necesar pentru a corecta imperfecţiunile pieţei, pentru a furniza servicii care nu pot fi oferite de piaţă sau pentru a redistribui resurse. Asemenea declaraţii sunt neadecvate, pentru că ele definesc domeniul public în mod negativ.
Valorile exprimate în domeniul public stabilesc scopurile pentru management, determină condiţiile şi specifică sarcinile distincte. Ele constituie baza pentru un model de management public, care se individualizează de cel din domeniul privat.
Din analiza modelelor sectorului privat şi cel al sectorului public, tabelul 1, distingem că domeniul public stabileşte condiţiile care reglementează sectorul privat. În acelaşi timp, domeniul public, pe lângă propria sa raţiune, protejează sectorul privat[1]. Organizaţiile particulare impun propria lor ordine şi practică, dar existenţa lor presupune domeniul public. Activităţi ale domeniului public sunt subcontractate de sectorul privat.
Domeniul public definit ca organizaţie cu scop colectiv, unde se caută valori colective, este nemărginit. El este domeniul acţiunii colective, al cetăţenilor ca indivizi, fiecare cu opiniile, cererile şi reclamaţiile sale. Politica este procesul de determinare a valorilor colective din diversitatea de interese sociale şi economice. Acţiunea colectivă poate fi determinată de reprezentanţi aleşi care acţionează în numele comunităţii sau prin participarea activă a acelei comunităţi. Idealul unei comunităţi participative este o provocare pentru administraţia aleasă. De aceea democraţia este o valoare de bază pentru managementul în domeniul public. Lawrence Rutter (1980) afirma despre administraţia locală:
„Democraţia este fundamentul managementului în administraţia profesională locală. Într-adevăr, din multe puncte de vedere, activitatea administraţiei reduse la bază este să facă democraţia să lucreze”[2].
În managementul în domeniul public, valorile comunităţii pot fi căutate, precum şi conceptele privind interesul public. Se caută egalitatea şi se stabileşte dreptatea, se caută cooperarea şi concurenţa.
Managementul în domeniul public trebuie să se bazeze pe acceptarea realităţii şi a legitimităţii cererii publice, sensibil la valorile inerente din cadrul acţiunilor sale.
[1] Stewart J., Ranson S., Management in the Public Domain, Theory, Critique and Practice in Public Sector Management, McKevitt D., Lawton A, SAGE Publication Ltd., 1994, p. 58.
[2] Stewart J., Ranson S., op. cit., p.59.
