Evaluarea economică atribuie raţionalitate şi realism procesului de luare a deciziei. În orice evaluare economică trebuie să se ia în calcul valoarea în timp a banilor, care se modifică datorită:
inflaţiei;
politicilor statului (monetară, fiscală, valutară, bancară, comercială);
altor factori.
Evaluarea economică – tipuri de analiză utilizate în domeniul sanitar:
analiza minimizării costurilor;
analiza cost-beneficiu (analiza de eficienţă);
analiza cost-eficacitate;
analiza cost-utilitate.
În evaluarea economică din domeniul sanitar, criteriul calitativ trebuie să primeze în raport cu cel de preţ, avîndu-se în vedere aspectul de echitate.
Conceptele de bază ale evaluării economice în sănătate sînt: cost, eficienţă, eficacitate, utilitate, calitate.
Evaluarea economico-financiară are însă în vedere estimarea profitabilităţii unei activităţi. Pentru aceasta, se calculează indicatori specifici, de stare şi de evoluţie (diagnostice financiare). În acest gen de evaluare se reflectă eficienţa şi viabilitatea activităţii desfăşurate şi este realizată de către specialişti în domeniul financiar-contabil. Managerul are nevoie de rezultatele acestor analize, pentru a le putea interpreta şi pentru a putea lua pulsul organizaţiei pe care o conduce.
Eficienţa are în vedere raportul dintre efecte (rezultate, beneficii) şi eforturi (cheltuieli). Astfel, creşterea eficienţei se poate realiza prin:
efecte sporite cu aceleaşi cheltuieli;
aceleaşi efecte cu cheltuieli reduse;
efecte sporite cu cheltuieli reduse.
Eficienţa economică, denumită şi randament, poate fi definită ca „raport între un element care concură la producţie şi volumul sau valoarea producţiei corespunzătoare” (Y. Bernard; J. C. Colii, 1994).
Eficienţa în spitale, de exemplu, poate fi apreciată astfel: dacă, fără a fi afectată starea de sănătate a pacienţilor, s-ar putea reduce costul per caz. Evidente reduceri ale costurilor per caz s-au înregistrat în spitalele care au folosit un sistem anticipat (prospectiv) de plată. În această variantă, principalul factor ce duce la scăderea costului total per caz este reducerea duratei de spitalizare.
Eficienţa poate fi evaluată prin indicatori specifici de rezultate, cum ar fi (după D. Dumitrescu, 1993):
Beneficii nete/Capital net
Beneficii/Cost
Beneficii/Vînzări/(prestări servicii).
Eficacitatea se referă la rezultatele efectiv obţinute, nu din punct de vedere financiar. De exemplu: cîte % din populaţia-ţintă nu a dezvoltat hepatita B ca urmare a vaccinării; cîte % din populaţia-ţintă (feminină) au fost depistate precoce în cazul cancerului de col uterin. În aceste cazuri, au fost evitate sau minimalizate costuri de tratament şi îmbunătăţită calitatea vieţii persoanelor vizate.
Calitatea este rezultanta nivelului caracteristicilor de calitate ale produsului sau serviciului realizat la un moment dat de către un ofertant. Una din caracteristicile de calitate importante este cea economico-financiară, care se referă la costuri, şi corelarea dintre nivelul calitativ şi preţ. Aşadar, managerilor le este necesară abordarea interdisciplinară a unităţii pe care o conduc.
Abordarea economică a domeniului sanitar însă trebuie să ţină cont de criteriile de selectare a opţiunilor în sănătate:
cîştigul în sănătate (reducerea mortalităţii şi a morbidităţii);
acceptabilitatea;
eficienţa;
eficacitatea;
performanţa serviciilor;
calitatea serviciilor.
Eficienţa trebuie gîndită în contextul real al economiei în tranziţie – condiţii de inflaţie, risc şi chiar incertitudine, factori importanţi în luarea deciziei.
Relaţia cost-beneficiu-preţ
Costurile exprimă monetar procesul de utilizare de resurse materiale, financiare şi umane, evaluarea acestora fiind baza analizelor economico-financiare. Calculaţia costurilor şi utilizarea ei perfecţionată sînt de interes general pentru buna conducere a unei unităţi economice, mai ales în aprecierea competitivităţii. Preţurile produselor şi serviciilor se stabilesc pe baza costurilor totale:
Cost total = costuri fixe + costuri variabile + costuri semivariabile
Elementul ce diferenţiază costurile fixe şi cele variabile este modul în care variază în funcţie de volumul de activitate.
Pentru înţelegerea noţiunii de preţ este necesară luarea în calcul a componenţei costului mediu şi a tipologiei costurilor, în plus, este necesară înţelegerea noţiunii de amortizare – categorie de cost care va fi dezvoltată şi în secţiunile următoare ale prezentului subcapitol.
Amortizarea reprezintă eşalonarea unei sarcini în timp, pînă la dispariţia ei, fiind „expresia bănească a uzurii’ (N. Antoniu, 1993); constituie o importantă categorie de cost, care reflectă acoperirea cheltuielilor investiţionale. Investiţiile presupun deci sume mari de bani şi intervale semnificative de timp pentru stingerea datoriilor; chiar dacă activitatea întreprinderii este profitabilă pe termen lung, la început nu se poate vorbi de beneficiu pînă la stingerea datoriilor pe termen lung.
Noţiunea de amortizare este legată de termenul de uzură (fizică şi morală). Ratele de amortizare e bine să fie prevăzute astfel încît obiectul amortizării să nu se deterioreze moral cel puţin pînă la stingerea datoriei, iar în bugetul întreprinderii să fie prevăzute şi cheltuielile cu reparaţii (pentru deteriorările fizice sau controalele periodice ale echipamentelor posibil periculoase).
Creşterea costurilor duce la creşterea preţurilor, fiind una din cauzele creşterii inflaţiei. De aceea trebuie luată în consideraţie în orice analiză pe termen mediu şi lung a activităţii.
Profitul este scopul final al oricărei activităţi cu caracter economic, fără de care aceasta nu se justifică. Orice agent economic trebuie să-şi organizeze şi să-şi desfăşoare activitatea în aşa fel încît venitul să depăşească totalul cheltuielilor.
Preţul reprezintă valoarea (monetară) de piaţă a unui serviciu, adică apare în cadrul relaţiilor de schimb. În principiu, preţul se calculează ca sumă a costului mediu şi a marjei de profit. Marja de profit diferă de la un agent economic la altul, de la un domeniu la altul şi de la o perioadă la alta.
Preţul s-ar putea defini astfel: „numărul de unităţi monetare necesare pentru a obţine o marfă (produs sau serviciu), la un moment dat, într-un anumit loc şi pentru o anumită calitate, specificată” (J. Bremond, 1995).
Preţul unui serviciu = tariful lui (se reflectă în notele de plată). În realitate, preţul cuprinde:
toate costurile realizării şi distribuirii serviciului;
profitul aferent activităţii;
impozitul pe profit al producătorului, alte impozite şi taxe.
După cum se poate observa, în realitate consumatorul final (cumpărătorul) este cel care va suporta toate aceste componente, nu prestatorul de servicii. Pentru prestatorul de servicii impozitul este încă o categorie de cost, acoperită în momentul vînzării serviciului pe piaţă. În cazul anumitor servicii (sau în anumite perioade), conform prevederilor legale, se fac reduceri sau chiar scutiri de impozite pe profit, ceea ce duce la reducerea preţului. Este cazul unor produse alimentare, medicamente etc.
Principalele funcţii ale preţului sînt:
măsură a cheltuielilor şi a rezultatelor (veniturilor) activităţii;
instrument de analiză şi de fundamentare a deciziilor;
funcţie informaţională (despre piaţa unui serviciu – relaţia în care se află cererea şi oferta). Se poate spune că preţul este barometrul pieţei;
stimularea producătorului (prin posibilitatea de a obţine profit);
recuperarea costurilor şi distribuirea veniturilor.
Componenţa preţului este, în principiu, următoarea (figura 19.1):
Cheltuielile generale includ costurile de regie şi costurile de distribuţie
(distribuţie, promovare-publicitate, transport etc.). Trebuie menţionat aici cît de importantă este luarea în calcul a tuturor elementelor de cost ce descriu o activitate, pentru ca preţul să fie o reflectare reală a consumatorului de resurse. Fără respectarea acestui principiu, comparaţia între tarife este neconcludentă.
Un alt indicator foarte important ce reflectă activitatea, forţa şi dinamica unei firme este cifra de afaceri, care cuprinde totalul încasărilor din vînzarea produselor (sau din prestarea de servicii), la preţul de vînzare, de către un agent economic într-o anumită perioadă. Cifra de afaceri constituie un indicator economico-financiar de bază, alături de pragul rentabilităţii, rata rentabilităţii, coeficientul de lichiditate etc.
De reţinut că cifra de afaceri nu este un indicator suficient pentru evaluarea situaţiei financiare a unei întreprinderi. Pentru a ne face o primă impresie despre nivelul şi dinamica firmei, mai avem nevoie de profitul brut, de gradul de îndatorare, de capitalul social. Prezentarea acestor elemente ne permite con- cluzionarea unor relaţii, indicatori financiari ce pot fi calculaţi periodic pentru evaluarea unei activităţi sau a activităţii de ansamblu a unui agent economic: Relaţiile cost-beneficiu-preţ:
Beneficiul (profitul) brut = cifra de afaceri – totalul cheltuielilor
Beneficiul (profitul) net = beneficiul brut – impozitul pe profit
Preţul de vînzare = costul total unitar + % profit + impozitul pe profit aferent.
Preţul de vînzare este unitar, deci:
costul total inclus va fi cel mediu (totalul de cheltuieli raportat la numărul de produse/servicii);
pentru calcularea preţului de vînzare se aplică la costul total mediu marja de profit şi cota de impozit pe profit aferentă.
