Elaborarea strategiei de internaţionalizare, care se bazează pe rezultatele analizei oportunităţi-riscuri şi ale analizei-diagnostic, realizate în prealabil, presupune trei aspecte esenţiale:, definirea obiectivelor internaţionale ale firmei; selecţionarea pieţelor şi a partenerilor; stabilirea metodelor de operare (formele de internaţionalizare).
Obiectivele internaţionalizării decurg din opţiunile de bază ale strategiei de internaţionalizare, acestea din urmă reflectând finalităţile firmei, aşa cum acestea sunt exprimate de politica sa generală şi incluse în strategia de ansamblu a afacerilor.
În ceea ce priveşte opţiunile de bază, ele se pot referi la alegeri între:
- creşterea extensivă (lărgirea pieţelor, sporirea cifrei de afaceri) şi creşterea intensivă (valorificarea resurselor, creşterea rentabilităţii);
- creşterea internă (acumularea capitalului) şi creşterea externă (implantări, achiziţii);
- dezvoltare autonomă şi parteneriat;
- orientare pe termen scurt şi orientare pe termen lung;
- strategie monoprodus sau multiprodus;
- concentrarea şi diversificarea activităţilor .
Obiectivele concrete ale internaţionalizării sunt formulate în termeni de:
- rentabilitate a capitalului investit şi nivel al profitului aşteptat;
- cifră de afaceri proiectată şi cote de piaţă de atins, pe ansamblu şi pe ţări;
- ritm de creştere prevăzut;
- pondere a bunurilor şi serviciilor produse în (sau achiziţionate din) străinătate în raport cu
producţia internă; - grad de internaţionalizare a resurselor de capital şi a structurilor financiare;
- grad de internaţionalizare a resurselor umane;
- dispersie sau concentrare a activităţilor de cercetare-dezvoltare şi a proprietăţii industriale;
- grad de control al operaţiunilor.
Stabilirea şi urmărirea acestor obiective se fac de o manieră flexibilă, într-o perspectivă dinamică, ţinându-se seama de schimbările care apar în mediul de afaceri, de posibilităţile de valorificare a unor avantaje strategice, comparative sau competitive sau, într-o altă abordare, de avantajele specifice (care ţin de natura activităţilor sau produselor), de avantajele de localizare (oportunităţi concurenţiale, de cadru juridic sau socio-culturale), sau de internaţionalizare (posibilităţi de optimizare a rezultatelor printr-o strategie integrată la nivel internaţional).
Stabilirea localizărilor şi selecţionarea partenerilor se realizează în raport cu oportunităţile pe care acestea le oferă pentru firmele care îşi propun să se internaţionalizeze. Astfel, localizarea în diferite zone geografice este analizată în funcţie de o serie de criterii, cum sunt următoarele:
- caracterul activităţii: internaţionale, multinaţionale sau globale;
- consideraţii economice: potenţialul pieţei şi evoluţia favorabilă a acesteia; condiţiile
avantajoase de derulare a afacerilor (resurse umane, reţea de distribuţie, circuite
financiare, infrastructură etc); accesul la surse de finanţare etc; - consideraţii juridice, administrative şi fiscale: respectarea dreptului de proprietate;
reglementarea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor; regimul cursului de schimb;
modul de operare al administraţiei publice; facilităţi fiscale etc. - consideraţii legate de riscul în afaceri: ratingul de ţară; nivelul de îndatorare; riscurile comerciale (preţ, curs de schimb) etc.
În ceea ce priveşte selectarea partenerilor comerciali se pleacă de la criterii referitoare la experienţa acestora în afaceri internaţionale, existenţa sau inexistenţa unor relaţii de afaceri anterioare cu firma care se internaţionalizează, nivelul tehnologic şi potenţialul comercial situaţia economico-financiară a acestora, gradule risc ce le este asociat (de insolvabilitate risc tehnologic).
Selectarea metodelor de operare, adică alegerea diferitelor forme de internaţionalizare a afacerilor, finalizează procesul de formulare a strategiei. În acest sens firma poate opta pentru diferite forme de operaţiuni comerciale, pentru acţiuni de implantare în străinătate sau pentru realizarea de alianţe strategice sau cooperări, dar poate apela şi la metode de operare complexe în care se îmbină elemente de comerţ, cooperare şi investiţii directe.
Operaţiunile de export-import. Exportul de mărfuri este operaţiunea comercială de referinţă. Baza juridică o reprezintă contractul de vânzare internaţională, care creează între părţi raporturi de tipul debitor-creditor (importatorul’ este ţinut să plătească preţul, dobândind dreptul de proprietate asupra mărfii; exportatorul este îndreptăţit să primească preţul, având obligaţia de a livra marfa).
Din punct de vedere economic, relaţiile dintre părţi se bazează pe interdependenţe în sfera comercializării (aprovizionare din străinătate = import, desfacere în străinătate= export). Gradul de implicare a managementului în operaţiunile de export diferă după cum este vorba de exportatori pasivi (când vânzarea în străinătate este indusă de cererea care se manifestă de pe piaţa străină, adică afacerile se realizează din iniţiativa importatorilor) sau exportatori activi (când iniţiativa operaţiunilor revine vânzătorului, care are o strategie de export şi un plan de afaceri adecvat).
Din punct de vedere operaţional, exportatorii se deosebesc după cum este vorba de un export indirect (prin participarea unor firme de comerţ), când nu se creează cu necesitate structuri organizatorice specifice pentru export, sau export direct (efectuat nemijlocit de către producător), când exportatorul îşi constituie servicii, departamente sau direcţii pentru afacerile internaţionale .
Contrapartida. Un grup de operaţiuni, în care importul este condiţionat de efectuarea exportului (sau invers) formează afacerile în contrapartidă . Compensaţia între firme (engl. barter) se deosebeşte de exportul obişnuit prin faptul că plata preţului se face în natură, nu în bani; este vorba deci de schimb de marfă contra marfă.
Operaţiunile paralele reprezintă un pachet tranzacţional în care două operaţiuni comerciale de sens opus sunt legate contractual şi economic una de cealaltă: exportul este condiţionat de un import.
Contrapartida cu produse rezultate înseamnă plata exportului unor bunuri de echipament, parţial sau total, prin livrări de bunuri fabricate prin utilizarea productivă a echipamentelor de către importator.
Operaţiunile de transfer de tehnologie. în raport cu vânzarea internaţională aceste operaţiuni presupun nu exportul produsului fabricat, ci valorificarea unui avantaj strategic concretizat în brevete, mărci, expertiză tehnică. Ca atare, raporturile dintre părţi nu se mai situează, sau nu se situează numai, în sfera comercializării, ci ele implică sistemele de producţie ale partenerilor. De aici rezultă o astfel de abordare a afacerii, aspectele de cooperare (bazate pe interesele comune ale partenerilor), tinzând să se suprapună peste elementele specifice raporturilor de tip debitor-creditor.
Licenţierea este vânzarea dreptului de folosinţă a cunoştinţelor tehnice brevetate de către un exportator unui beneficiar străin, contra unui preţ care urmează a fi plătit printr-o sumă forfetară, prin redevenţe (plăţi periodice) sau prin îmbinarea celor două formule.
Franciza este, în esenţă, un transfer de tehnologie comercială, beneficiarii primind dreptul de a desfăşura activităţi economice (producţie şi servicii) sub o marcă recunoscută, aparţinând exportatorului. Ca şi în cazul licenţierii, succesul afacerii pentru ambele părţi depinde de măsura în care acestea reuşesc să stabilească raporturi durabile cu caracter de cooperare.
Subproducţia sau subcontractarea (engl. subcontracîing) pleacă, în principal, de la cerinţele creării de avantaje competitive prin punerea în valoare a complementarităţilor dintre parteneri: exportatorul transferă producţia unui produs finit (subproducţia de capacitate) sau a unor componente şi subansamble (subproducţia de specialitate) în firma importatorului, care beneficiază de condiţii de producţie mai favorabile (costuri mai reduse cu manopera, acces la resurse materiale, facilităţi investiţionale); importatorul are acces la tehnologia de fabricaţie a exportatorului (documentaţie tehnică, formare personal etc), putându-şi valorifica factorii de producţie.
Societăţile mixte
Societatea mixtă (engl. joint-ventures) este o formă de cooperare între părţi, prin care doi sau mai mulţi parteneri din ţări diferite desfăşoară în comun, în cadrul unei entităţi independente, cu personalitate juridică, activităţi de producţie, marketing şi comercializare, financiare etc, prin partajarea beneficiilor şi riscurilor afacerii. Caracteristicile cooperării prin societăţi mixte sunt următoarele:
- relaţiile dintre părţi sunt de lungă durată, partenerii participă în comun la gestiunea
afacerilor şi răspund solidar; - cooperarea are un caracter organic (instituţionalizat) în sensul că partenerii deţin
părţi dintr-o societate, care poate fi nou creată sau rezultată din transformarea unei societăţi
existente (prin preluarea de acţiuni de către unul din parteneri); - cooperarea are un obiect complex şi un caracter evolutiv, în sensul că ea poate să se
refere atât la acţiuni de marketing şi comercializare (societăţi mixte de comercializare, ca
formă de distribuţie), cât şi la activităţi productive (formă de cooperare în producţie) sau cele
bancare (băncile mixte).
Implantarea în străinătate este o modalitate de „creştere externă” a firmei (faţă de „creşterea internă”, ce se face prin acumularea capitalului); ea se realizează prin investiţii directe în străinătate şi poate duce la constituirea a diferite structuri organizatorice.
Filiala (engl. subsidiary) este o firmă cu capital propriu constituită de societatea-mamă în străinătate potrivit legislaţiei ţărilor de rezidenţă. Constituirea şi funcţionarea filialelor au la bază următoarele trăsături caracteristice:
– structura organizatorică şi conducerea activităţii sunt determinate de condiţiile
mediului economic şi regimul juridic ale ţării gazdă ;
- filiala se integrează în mecanismul economic al ţării de rezidenţă. Adoptarea
deciziilor şi conducerea activităţii filialelor de o manieră dinamică şi flexibilă, corespunzător
regimului de funcţionare al pieţei respective, constituie o condiţie sine qua non desfăşurării
unei activităţi profitabile; - imaginea favorabilă şi prestigiul comercial al filialelor sunt determinante pentru
stabilirea unor relaţii durabile cu parteneri de prim rang.
Sucursala (engl. branch) reprezintă un serviciu al unei firme, implantat în străinătate. Ea depinde în totalitate, din punct de vedere financiar şi administrativ de societatea care a creat-o, iar obiectul său de activitate trebuie să fie identic cu cel al societăţii-mamă. Sucursala este organizată, înregistrată şi funcţionează potrivit legislaţiei locale, iar cheltuielile necesare sunt suportate din bugetul de venituri şi cheltuieli al societăţii-mamă; încheierea contractelor cu persoane fizice sau juridice poate avea loc numai în baza împuternicirii de reprezentare date de societatea-mamă şi în condiţiile legii aplicabile. Sucursala îşi desfăşoară activitatea pe baza autogestiunii economico-financiare şi valutare. în acest sens, ea dispune de buget de venituri şi cheltuieli al cărui sold se reflectă în rezultatele economico-financiare ale societăţii-mamă.
