- de Terssac şi C. Chabaud (1990) defineau fiabilitatea umană ca fiind «capacitatea unui individ de a realiza un ansamblu de funcţii cerute în condiţii date şi pentru un timp dat».
- L. Nicolet şi J. Celier (1985) priveau fiabilitatea umană ca fiind «probabilitatea unui individ, a unei echipe, sau a unei organizaţii umane de a realiza o misiune în cadrul limitelor acceptabile ale condiţiilor date pe o anumită perioadă de timp». În considerarea fiabilităţii indicatorii sunt erorile care apar.
Pentru D.E. Embrey (1987) fiabilitatea umană are ca obiectiv predicţia şi prevenirea erorii umane în scopul optimizării fiabilităţii globale şi productivităţii sistemului. Concepţia a fost preluată de către Comunitatea Economică Europeană, în 1988 care a definit fiabilitatea umană astfel «corpul de cunoştinţe privind predicţia, analiza şi reducţia erorilor umane, centrându-se pe rolul omului într-o operaţie de concepere, mentenanţă şi exploatare a sistemului. » (cf. Neboit şi colab. 1990). Fiabilitatea umană ca ştiinţă se află în interacţiune cu diferite alte discipline cum ar fi: ergonomia, calitatea şi securitatea muncii.
Erorile şi violările de norme sunt indicatori pentru fiabilitatea umană.
După J.Leplat şi J.Pailhous (1973-1974) eroarea poate fi definită prin diferenţele în acţiune şi rezultatele efective în raport cu un criteriu clar şi operaţional de referinţă (privind cursul acţiunii sau rezultatul acesteia). Ulterior J. Leplat (1989, 1990, 1993) fac’e distincţia între eroare din punctul de vedere al celui care prescrie sarcina şi a celui care o comite.
- Rasmussen (1987) considera că eroarea poate fi definită numai prin referiri la intenţiile şi aşteptările omului. J. Reason (1990) afirma că termenul de eroare va fi luat într-un sens generic, care acoperea toate cazurile în care o secvenţă planificată de activităţi mentale sau fizice nu atinge scopurile dorite şi când eşecurile nu pot fi atribuite hazardului.
- Zapf şi colaboratorii (1992) sintetizează aceste definiţii în trei elemente esenţiale:
- a) erorile apar numai în acţiunea orientată către scop (eroarea
este deci numai umană); - b) eroarea implică nerealizarea unui scop;
- c) eroarea poate fi potenţial evitabilă.
Cauzele erorilor:
- • nivelul de pregătire şi experienţa în domeniul respectiv (nivelul scăzut de pregătire şi experienţa redusă pot duce în anumite cazuri la erori în activitatea de muncă);
- solicitarea în muncă;
- oboseala;
- anxietatea;
- alterarea stării de sănătate;
- trăsăturile de personalitate.
Mecanismele cognitive generatoare de erori exclud intenţia omului de a comite o eroare, de unde apare şi distincţia dintre eroare şi violare de norme sau practici sigure de activitate.
Violările pot fi definite ca devieri deliberate (intenţionate) de la norme sau practici stabilite (de către proiectanţi, manageri, agenţi de reglementări etc.) a fi necesare pentru a asigura funcţionarea normală, protejată a unui sistem potenţial periculos şi a unei activităţi sigure. Violarea are astfel o puternică tentă motivaţional-atitudinală şi culturală.
Violările pot fi clasificate astfel (Reason, 1990):
- violări eronate (fără intenţia de a le comite; în realitate acestea
sunt erori deoarece prin definiţie, violarea este o abatere intenţionată); - violări. Acestea pot fi divizate în:
- sabotaj (când există intenţia prealabilă de a distruge sistemul);
- violări rutiniere sau obişnuite: sunt favorizate de a) tendinţa naturală a omului de a merge pe linia celui mai mic efort (comoditate); şi b) un climat organizatoric tolerant, permisiv, în care se pedepseşte rar violarea şi se apreciază rar conformitatea la reguli;
- violări excepţionale: apar doar în situaţii neobişnuite având chiar caracter pozitiv (de exemplu, în situaţii neobişnuite în care individul constată că procedeele prescrise nu se pot aplica, şi, în consecinţă operează cu un nou procedeu dedus de el).
