Pentru a ilustra centralitatea etică a motivaţiei corecte, Aristotel[1] citează un fragment de dialog genial dintr-o piesă de teatru pierdută a lui Euripide:
„Personajul A: Mi-am ucis mama, asta-i tot ce am de declarat. Personajul B: A fost intenţia amândorura sau a nici unuia dintre voi ?” [2]
Motivul pentru care Aristotel a folosit acest citat este că el a vrut să atragă atenţia asupra semnificaţiei motivaţiei ca factor în analiza etică. În acest mini-caz, Euripide sugerează trei situaţii diferite, fiecare destul de diferit din punct de vedere moral faţă de cealaltă. În prima situaţie, o mama este ucisă „cu sânge rece” de copilul ei. În a doua situaţie, solicitarea unei mame de a fi ucisă pentru a scăpa de suferinţă este îndeplinită de copilul care nu o iubeşte şi este bucuros să se conformeze. În a treia situaţie, mama, care este probabil pe moarte din cauza unei boli cumplite, solicită copilului ei să îi pună capăt durerii şi, cu mare tristeţe şi reticenţă, el îndeplineşte dorinţa mamei sale. În termenii impuşi de Aristotel, numai această din urmă situaţie poate prezenta virtute etică. Deşi alegerile morale cu care ne confruntăm în domeniul resurselor umane sunt, din fericire, cu mult mai puţin dramatice decât aceasta, Aristotel ne spune că motivaţia este un indicator puternic al gradului în care virtutea este reprezentată în toate actele noastre sociale.
În volumul său, Etica, Aristotel e deosebit de interesat de definirea principiilor etice ale leadership-ului. El prezintă o serie de teste (sau probe) practice şi analitice de etică pentru a ajunge la concluzia că rolul liderului este acela de a crea un mediu în care toţi membrii unei organizaţii au posibilitatea de a-şi realiza potenţialul. El spune că rolul etic al liderului nu este acela de a-şi spori propria putere ci de a crea condiţii în care cei care îl urmează să-şi atingă întregul potenţial. Această idee a fost parafrazată de Thomas Jefferson în Declaraţia de Independenţă[3], când a notat că scopul noii ţări care se înfiinţa în 1776 era acela de a asigura condiţii în care toţi cetăţenii să îşi poată construi fericirea. În termenii lui Aristotel, fericirea înseamnă realizarea potenţialului cuiva. Aristotel a spus că o
Capitolul 5. Etica relaţiilor angajator-angajaţi naţiune reuşeşte în măsura în care liderii săi creează ocaziile şi condiţiile în care oamenii să poată să crească şi să se dezvolte.
Deşi Aristotel nu a auzit niciodată de o corporaţie sau afacere mare, el a formulat un set de întrebări pe care liderii care doresc să aibă un comportament etic ar trebui să şi le pună:
- Mă comport într-un mod corect din punct de vedere moral?
- Cum aş vrea să fiu tratat în cazul în care aş fi un membru al acestei organizaţii?
- Ce formă de contract social ar permite tuturor membrilor noştri să îşi dezvolte întregul lor potenţial pentru ca fiecare să îşi aducă contribuţia în beneficiul tuturor?
- În ce măsură există oportunităţi reale pentru toţi angajaţii să înveţe şi să îşi dezvolte talentele şi potenţialul?
- În ce măsură participă angajaţii la luarea deciziilor care îi afectează ? În ce măsură beneficiază angajaţii de câştigurile financiare rezultate din propriile lor idei şi eforturi?
Dacă îl interpretăm pe Aristotel în aceşti termeni moderni, el ne oferă un set de întrebări etice pentru a determina măsura în care o organizaţie oferă un mediu propice dezvoltării şi împlinirii personale a angajaţilor. Aristotel ar spune că un lider nu numai creează un astfel de mediu ci el/ea face acest lucru în mod conştient, nu din coincidenţă. Motivaţia este importantă.
Aristotel aduce în discuţie şi măsura în care liderii menţin limite decente ale exercitării puterii lor în scopul de a permite şi altor persoane să conducă şi să se dezvolte. El afirmă că actul de conducere este în mod inerent atât de valoros pentru dezvoltarea noastră încât, dacă liderii păstrează controlul absolut şi nu dau şi altora şansa de a conduce, ei îi împiedică pe aceştia să se dezvolte. De aceea, spune el, conducerea ar trebui să fie realizată prin colaborare sau prin rotaţie astfel încât toată lumea să poată participa la aceasta. El susţine că prea mulţi lideri transformă oamenii în receptori pasivi ai faptele lor morale şi acest lucru nu poate fi caracterizat drept etic.
În esenţă, aceastea sunt direcţiile de reflecţie pe care Aristotel le sugerează liderilor: în ce măsură pot face un efort conştient de a oferi oportunităţi de formare pentru toţi cei care lucrează pentru mine? În ce măsură pot încuraja întreaga lor participare în luarea deciziilor care îi afectează direct? În ce măsură pot să le permit să conducă, în scopul de a-şi dezvolta abilităţile? Îmi folosesc eu poziţia de manager sau lider pentru realizarea obiectivelor economice şi, în egală măsură, pentru a crea condiţiile în care angajaţii să-şi atingă potenţialul maxim la locul de muncă?
Cu toate că Aristotel vorbea despre lideri politici, putem considera prin extensie, în contextul modern al afacerilor, că este potrivit ca şi managerii să fie evaluaţi nu numai în termenii eficienţei lor în crearea de bogăţie pentru proprietari, dar şi prin prisma oportunităţilor de dezvoltare pe care le asigură pentru succesori.
[1] Aristotel, Etica nicomahica, Editura Antet, 2009
[2] James O* Toole- Ethical Challenges in Human Resources-http://www.scu.edu/ethics/practicing/focusareas/business/ethics-human-resources.html
[3] Thomas Jefferson, Declaraţia de Independenţă a SUA, http//ro.wikipedia.org, consultat la data 6 06 2010
