Etica în afaceri şi influenţa societăţilor multinaţionale asupra mediului economic internaţional

Societăţile multinaţionale reprezintă principalii actori ai mediului de afaceri internaţional, fiind considerate, după unii autori, principalul centru de putere economică a lumii. Desemnate, la o extremă, drept promotori ai bunăstării la scară globală şi, la cealaltă extremă, drept mecanisme ale exploatării capitaliste, societăţile multinaţionale au nu numai interese, ci şi responsabilităţi la scară mondială. Obligaţiile sau responsabilităţile corporaţiilor transnaţionale se referă la promovarea creşterii economice generale şi a progresului social şi vizează menţinerea şi promovarea standardelor şi normelor de comportament etic.

Pe măsură ce marile corporaţii ale lumii îşi extind operaţiile peste graniţele naţionale şi tind către o piaţă globală, activităţile lor nu mai pot fi monitorizate şi reglementate de către statele naţionale. În prezent, cea mai mare parte a guvernelor naţionale deţin o putere limitată asupra actorilor privaţi ce acţionează la scară globală şi nu au capacitatea de a impune acestor companii respectarea standardelor legale şi etice sau de a obţine confirmarea faptului că marile societăţi transnaţionale vor consolida sau, cel puţin, nu vor încălca valori precum egalitatea oportunităţilor, dreptatea socială, drepturile omului sau protecţia mediului. Companiile multinaţionale puternice, aşa cum sunt Shell sau IBM, au forţa economică, politică şi socială necesară de a convinge guvernele locale de a juca după regulile impuse de ele, sau de a nu juca deloc⁸⁵.

85 Susan C. Schneider, Jean – Louis Barsoux, Managing Across Cultures, Financial Times, Prentice Hall, London, 1997, pag. 254.

 

 

Există numeroase cazuri în care aceste companii, deosebit de puternice în plan internaţional, sunt acuzate că exploatează ţările mai puţin dezvoltate ale lumii (este elocvent exemplul multinaţionalelor americane, printre care şi Nike, care utilizează mână de lucru ieftină din ţări subdezvoltate), transferă industriile poluante, care nu îndeplinesc standardele ridicate de protejare a mediului din ţările dezvoltate, şi le implementează în părţi ale lumii mai sărace şi mai puţin avansate – care acceptă un nivel ridicat de poluare, în schimbul oferirii unor locuri de muncă pentru populaţiile lor (este binecunoscut cazul companiei americane Union Carbide Company care a produs un dezastru, în termeni ecologici şi umani, prin transferul fabricilor sale în Bhopal, India) sau folosesc practici de marketing agresiv, în mare parte necorespunzătoare cu acele ţări ale lumii în care doresc să-şi promoveze produsul (aici merită menţionată compania Nestle).

Astfel, începând cu 1970, firma elveţiană Nestle, producătoarea unei game foarte variate de produse alimentare, a fost supusă boicoturilor din partea Sinodului General al Bisericii Anglicane şi a altor grupuri de acţiune socială, în semn de protest la adresa comercializării de către firmă a laptelui praf pentru copii, în ţările Lumii a Treia. Firma a fost acuzată de comportament „lipsit de etică şi de morală” pentru faptul că în reclamele sale a folosit mesaje care încurajau mamele din ţările respective să renunţe la alăptarea sugarilor şi să folosească laptele praf preparat şi comercializat de către firmă. Urmând exemplul occidental şi fără a beneficia de o educaţie corespunzătoare, mamele au adoptat pentru copiii lor alimentaţia cu lapte praf însă, din cauza sărăciei excesive, au diluat produsul cu apă până când acesta şi-a pierdut calităţile nutritive (s-au înregistrat chiar anumite cazuri în care mamele foloseau sticlele goale în care fusese laptele praf Nestle şi pe care le umpleau cu apă, considerând că îşi păstrau proprietăţile nutritive). Rezultatul a fost o creştere a mortalităţii infantile, iar firma şi-a atras dezaprobarea opiniei publice. Deşi Nestle a câştigat procesele intentate, demonstrând că a respectat normele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, firma a continuat să fie în atenţia instituţiilor şi organizaţiilor menţionate anterior, precum şi a publicului larg⁸⁶. Astfel, Nestle a trebuit să plătească importante daune financiare, dar nu acestea au reprezentat paguba cea mai mare; deoarece a adoptat o atitudine arogantă, pledând pentru o totală exonerare de orice prejudicii, neasumându-şi erorile comise, firma elveţiană a suferit o grea lovitură de imagine, scandalizând opinia publică din ţările dezvoltate, ceea ce s-a soldat cu scăderi vertiginoase ale vânzărilor în întreaga lume.

86 Dumitru Zaiţ, Management intercultural: Valorizarea diferenţelor culturale, Editura Economică, Bucureşti, 2002,pag.305.

 

 

Câteva dintre criticile cele mai frecvente care se aduc corporaţiilor care activează pe plan multinaţional sunt următoarele:

• Corporaţiile multinaţionale acţionează imoral în ţările mai puţin dezvoltate prin exploatarea muncitorilor (a mâinii de lucru ieftine) şi a resurselor naturale şi prin obţinerea unor profituri exorbitante.
• Aceste companii de mari dimensiuni îşi transferă industriile dăunătoare şi poluante în ţări în curs de dezvoltare (care din lipsă de reglementări bine puse la punct în domeniu sau din sărăcie şi ignoranţă acceptă aceste industrii sau chiar le oferă anumite facilităţi pentru a-şi implementa unităţile de producţie pe teritoriul lor).
• Corporaţiile multinaţionale beneficiază de anumite avantaje neloiale faţă de concurenţii lor din ţările gazdă, în momentul în care îşi desfăşoară activitatea în ţările în curs de dezvoltare.
• Corporaţiile multinaţionale reprezintă principala cauză a sărăcirii ţărilor în curs de dezvoltare (mai ales din punct de vedere cultural) şi a tulburărilor sociale din aceste ţări (se accentuează diferenţele dintre veniturilor locuitorilor ţărilor în curs de dezvoltare: cei care sunt angajaţi ai companiilor multinaţionale câştigă mult peste venitul mediu din ţara respectivă, chiar dacă societăţile multinaţionale îi plătesc cu sume de bani aflate mult sub salariile din ţările de origine)⁸⁷.

 

La rândul lor, companiile multinaţionale au încercat să contracareze acuzaţiile care li se aduceau şi să-şi apere poziţia; au existat, însă, şi cazuri în care au recunoscut legitimitatea acestor atacuri şi au încercat să-şi modifice practicile⁸⁸.

87  Richard T. DeGeorge, Business Ethics, Third Edition, Macmillan Publishing Company, New York, USA, 1990,pag. 401 – 416. 88  Robert E. Frederick – pag. 282.

 

 

Totodată, firmele care acţionează pe plan internaţional trebuie să adopte o anumită poziţie în legătură cu problemele de natură socială sau etică, care vizează aspecte precum: preocupările ecologice, protecţia consumatorilor, combaterea actelor de corupţie sau altele, ţinând seama de impactul social pe care acţiunile lor le pot avea. Compania fiind prinsă într-un sistem global de interdependenţe, deciziile sale au un impact, direct sau indirect, asupra ansamblului societăţii şi se resimt, implicit sau imediat, la nivelul tuturor participanţilor la schimburile mondiale; ca atare, performanţele firmei nu mai pot fi judecate în termenii stricţi ai analizei cost – profit, ci depind tot mai mult de imaginea globală a acesteia, de măsura în care ea răspunde noilor exigenţe ale dezvoltării economico-sociale, care includ şi dimensiunea morală⁸⁹.

 

La nivel internaţional s-a răspândit concepţia conform căreia numai atunci când companiile deţin o poziţie dominantă pe piaţă îşi pot permite să ţină cont de consideraţii non-profit. Dacă o companie lider de piaţă (pe un anumit segment sau pentru un anumit produs) adoptă un anumit standard etic, este foarte probabil ca şi concurenţii săi să procedeze în acelaşi fel; astfel, apare un stimulent adiţional pentru monitorizarea comportamentului marilor companii lideri de piaţă⁹⁰.

 

O problemă adesea evidenţiată în legătură cu societăţile transnaţionale o reprezintă relativismul moral: deşi în ţările lor de origine – în general, ţări supra-dezvoltate -companiile americane, japoneze, germane sau britanice nu mituiesc, nu exploatează minorii în procesul muncii sau nu practică discriminarea rasială (considerându-le aspecte profund imorale), în ţările gazdă în care aceste practici sunt frecvente, nefiind interzise (ţările mai puţin dezvoltate), societăţile multinaţionale mai sus enumerate consideră că este firesc şi deloc imoral din partea lor să recurgă la asemenea metode. Un astfel de comportament din partea marilor corporaţii este combătut, din ce în ce mai des, atât de specialiştii în domeniu, cât şi de opinia publică (multinaţionalele au obligaţia să fie şi în exterior la fel de morale ca pe piaţa internă), cu atât mai mult cu cât există anumite valori universale care le transced pe cele locale.

89 Adaptare din Ioan Popa, Radu Filip – pag. 258 – 259, 275. 90 Vezi Report on the World Social Situation – 2001 – pag. 290.

 

Datorită faptului că, în general, legile naţionale se exercită doar pe teritoriul asupra căruia respectivul guvern are putere de jurisdicţie, în multe cazuri, companiile naţionale acţionează libere de orice restricţii legale când îşi desfăşoară activitatea economică între mai multe ţări; de asemenea, corporaţiile multinaţionale profită şi de faptul că, în câteva părţi ale Globului, unele legi sunt mai permisive pentru un anumit tip de activităţi, pe care le transferă în acea zonă, pentru a beneficia de facilităţile oferite de mediul de afaceri internaţional. Problema moralităţii unor astfel de practici este foarte controversată la nivel mondial, iar soluţia ar fi înfiinţarea unui organism internaţional care să reglementeze imparţial toate aspectele privind dreptatea internaţională şi redistribuirea bunăstării.

Când multinaţionalele dintr-o ţară dezvoltată (de regulă, SUA) îşi desfăşoară activitatea într-o ţară cu un nivel de industrializare asemănător, de obicei, legile ţării gazdă sunt suficiente pentru prevenirea oricărui tip de exploatare flagrantă a respectivei ţări sau a locuitorilor ei; pe de altă parte, acest lucru nu se întâmplă în ţările mai puţin dezvoltate, care adesea au indici ai şomajului foarte ridicaţi, standarde de viaţă foarte scăzute, salariile care se plătesc nu sunt suficiente pentru o existenţă la limita decenţei, iar legile care controlează activitatea economică şi protejează angajaţii, consumatorii şi publicul larg sunt complet neadecvate. Pe de altă parte, când standardele ţării gazdă (referitoare la poluare, discriminare sau salarii) sunt mai scăzute decât cele ale ţării de origine a companiei, nu trebuie implementate întotdeauna standardele mai ridicate, deoarece nu s-ar mai respecta tradiţiile culturale ale ţării gazdă sau nivelul său de dezvoltare economică (de obicei, mai scăzut decât cel al ţării de origine); cu toate acestea, integritatea culturală sau nivelul de dezvoltare economică al unei ţări nu trebuie să devină nişte simple paravane în spatele cărora să se ascundă comportamentul imoral al marilor companii.

 

Venind în încununarea eforturilor din practica şi literatura de specialitate, care doreau să găsească răspunsul optim la dilema de mai sus, Thomas Donaldson a încercat să pună bazele unui algoritm care să faciliteze luarea unor decizii etice de către societăţile multinaţionale aparţinând unor ţări dezvoltate (ţări de origine), dar funcţionând în ţări mai puţin dezvoltate (ţări gazdă).

Algoritmul evidenţiază în ce măsură o decizie trebuie să fie conformă cu standardele etice mai ridicate ale ţării de origine sau cu standardele mai puţin stricte ale ţării gazdă, ţară ce este dispusă să ofere condiţii avantajoase investitorilor străini; algoritmul se bazează pe stabilirea anumitor condiţii ideale care, o dată îndeplinite, justifică acceptarea unei practici de afaceri mai puţin morale decât cea a ţării de origine.

 

Astfel, autorul delimitează în cadrul acestui algoritm două tipuri de situaţii care pot genera conflicte de ordin etic:

• conflictele generate de diferenţele de dezvoltare economică dintre ţara de origine şi ţara gazdă⁹¹: o practică oarecare a unei societăţi multinaţionale nu este permisă din punct de vedere moral dacă, în condiţii de dezvoltare economică relativ similare cu cele din ţara gazdă, membrii ţării de origine nu ar considera practica drept permisă;
• conflictele generate de diferenţele socio – culturale dintre ţări (mai greu de rezolvat)⁹²: o practică oarecare a unei societăţi multinaţionale nu este permisă din punct de vedere moral dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:

 

• criteriul necesităţii: decizia nu este absolut necesară pentru buna desfăşurare a afacerilor, care pot fi conduse cu succes, în ţara gazdă, fără a se apela la asemenea practici;
• criteriul minimalismului etic: practica respectivă reprezintă o violare directă a unui drept internaţional fundamental al omului;
• criteriul dezacordului public: în cazul în care o companie multinaţională trece de testul de mai sus şi poate aplica o măsură care contravine normelor din ţara de origine, compania trebuie, totuşi, să facă public dezacordul ei faţă de normele ţării gazdă.

Acest algoritm realizat de către Thomas Donaldson reprezintă prima încercare de acest fel (şi singura viabilă din punct de vedere practic, până în prezent), constituind un instrument deosebit de valoros pentru managerii societăţilor multinaţionale, puşi în situaţia de a opta între două tipuri de moralităţi. Cu toate acestea, algoritmul nu este perfect, ci perfectibil, prezentând interes mai mult din punct de vedere teoretic.

Într-o astfel de situaţie se poate afla o ţară subdezvoltată sau cu un nivel relativ mai scăzut de dezvoltare economică (Africa sau Europa de Est): o astfel de ţară va permite, de pildă, un nivel mai ridicat de poluare termală de la uzinele generatoare de energie electrică sau va permite un nivel mai scăzut al salariului minim decât în ţările occidentale. Acest lucru nu este determinat de faptul că standardele etice mai înalte sunt indezirabile ele însele, ci de faptul că nivelul de dezvoltare economică pretinde o ordine a priorităţilor: în viitor, în momentul în care se atinge un nivel de dezvoltare comparabil cu al ţărilor occidentale, vor fi implementate standarde mai ridicate.

 

91  n 92   Pentru acest gen de conflicte, nivelul de dezvoltare economică nu joacă nici un rol în procesul de luare a deciziilor şi în cultura organizaţională. De exemplu, nivelul nepotismului instituţional, destul de mare în multe ţări mai puţin dezvoltate, nu este justificat pe baze economice, ci prin considerente socio-culturale: loialitatea de clan sau de familie. Astfel, este posibil ca aceste loialităţi să funcţioneze chiar şi atunci când o ţară a ajuns la un nivel de succes economic (acesta este, de pildă, cazul Arabiei Saudite).

 

În final, Thomas Donaldson consideră că există trei valori esenţiale care transced graniţele naţionale şi / sau culturale şi care formează o umbrelă etică transculturală: respectarea demnităţii umane, respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi buna cetăţenie (a fi un bun cetăţean al comunităţii). Astfel, ţinând cont de respectarea acestor

valori fundamentale, atitudinile şi comportamentele organizaţiilor internaţionale pot fi croite în funcţie şi pe baza contextelor regionale şi locale⁹³.

 

Societăţile multinaţionale trebuie să dovedească integritate morală în afacerile internaţionale; a acţiona în mod integru însemnă pentru societăţile multinaţionale a respecta următoarele şase cerinţe:

• să acţioneze în conformitate cu un set de valori de bază, pe care şi le asumă, acestea fiind considerate norme minime (de exemplu, a nu primi şi a nu da mită);
• să respecte alte reguli morale evidente (exemple: nu trebuie purtată o concurenţă distructivă în raport cu terţii şi trebuie să respecte obiceiurile şi culturile ţărilor gazdă);
• să încheie contracte cu bună credinţă şi în beneficiul tuturor părţilor;
• să ofere condiţii mai favorabile ţărilor în curs de dezvoltare (responsabilitatea morală a ţărilor mai bogate faţă de cele mai sărace şi responsabilitatea corporaţiilor multinaţionale faţă de ţările gazdă);
• să includă considerentele etice, ca o parte integrantă, în planificarea strategică;
• să dea fiecărei părţi interesate ceea ce i se cuvine.

 

Într-o lucrare de specialitate, care tratează tocmai problema responsabilităţii sociale a marilor corporaţii, Thomas Donaldson prezintă acele obligaţii „minime” pe care le are orice agent economic care acţionează în exterior; astfel, se apreciază că, indiferent de circumstanţe sau de tipul culturii vizate, multinaţionalele trebuie să nu încalce, în mod direct, ci chiar să protejeze, în mod indirect, cele zece drepturi fundamentale ale omului:

93 Gh. lonescu, Emil Cazan, Adina Letiţia Negruşa, Management organizaţional, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001, pag. 338, preluat din Thomas Donaldson and Thomas W. Dunfee, Towards an Unified Conception of Business Ethics Integrative Social Contracts Theory, Academy of Management Review, vol. 19 (1994), pag. 252 – 284.

 

• dreptul la libertatea de mişcare;
• dreptul de proprietate;
• dreptul de a nu fi supus torturii;
• dreptul de a fi judecat corect / imparţial;
• dreptul la un tratament corect, nediscriminatoriu;
• dreptul la siguranţă şi integritate fizică;
• dreptul la libertatea de exprimare şi de asociere;
• dreptul la o educaţie minimă;
• dreptul de a se implica în viaţa politică;
• dreptul la subzistenţă. La această listă s-ar mai putea adăuga: dreptul de a avea un loc de muncă, dreptul la

siguranţă socială sau dreptul la un anumit standard de viaţă. Cu toate acestea, corporaţiile multinaţionale nu au o responsabilitate la fel de mare ca cea a statelor sau a indivizilor în ceea ce priveşte menţinerea şi protejarea acestor drepturi individuale ale oamenilor. Drepturile indivizilor şi datoriile societăţilor multinaţionale pot varia – în ceea ce priveşte ordinea priorităţilor şi modul de exprimare – de la un grup cultural la altul.

 

Multe companii naţionale şi internaţionale, industrii, grupuri, academicieni, organizaţii guvernamentale, non-guvernamentale şi internaţionale colaborează pentru a determina normele etice ce trebuie aplicate mediului economic global şi pentru a stimula comportamentul etic din partea societăţilor multinaţionale, contribuind, astfel, la formarea şi implementarea condiţiilor contextuale necesare sprijinirii şi susţinerii dezvoltării etice a afacerilor internaţionale.