Evaluarea factorilor externi

În conformitate cu prima metodă, este necesar de stabilit în ce mod or­ganizaţiile principale cu care instituţia are de a face pot să influenţeze asupra procesului planificării strategice, în cercul organizaţiilor date intră atît insti­tuţiile de stat şi publice în totalitate (de exemplu, organele puterii, sistemul învăţămîntului etc.), cît şi elementele sferei ocrotirii sănătăţii (de exemplu, Ministerul Ocrotirii Sănătăţii şi acele organizaţii şi instituţii care prestează servicii medicale).

A doua metodă se bazează pe abordarea elaborată de Michael Porter şi e legată de efectuarea unei analize detaliate. În cursul acestei analize se identifică forţele de bază care funcţionează în sfera dată, care au o influenţă asupra capaci­tăţii organizaţiei de a atinge o productivitate maximă. La aceste forţe se referă:

• clienţii, adică acele organizaţii (structuri de stat sau firme de asigu­rare) sau persoane particulare care cumpără producţia şi serviciile instituţiei medicale date;
• furnizorii, adică organizaţiile sau persoanele particulare care vînd sau furnizează producţia organizaţiei date (firmele farmaceutice sau lu­crătorii medicali, medicii şi specialiştii în terapia de reabilitare);
• noile forme ale serviciilor prestate, care înlocuiesc formele tradiţio­nale de servicii medicale (desfăşurarea operaţiilor chirurgicale în am­bulatoriu în loc de staţionar, tratarea la domiciliu în loc de tratarea în condiţii de spital);
• instituţiile nou-create, adică noile clinici, spitale sau alte instituţii medicale;
• instituţiile medicale existente şi relaţiile de concurenţă dintre ele, pre­cum şi planurile curente şi de perspectivă ale altor organizaţii medi­cale, care pot să influenţeze asupra organizaţiei date.

Identificarea tuturor acestor factori este necesară pentru crearea planului strategic detaliat. Această metodă a fost elaborată iniţial pentru a asigura o înţelegere mai bună a mecanismului concurenţei, însă pe orice piaţă a servi­ciilor medicale înţelegerea mecanismului funcţionării acestor forţe oferă con­ducerii organizaţiei o percepere mai bună a structurii cheltuielilor, resurselor disponibile, precum şi a influenţei altor factori-cheie asupra cererii de servicii oferite de organizaţia dată şi, prin urmare, a posibilităţilor ei de a-şi realiza scopurile propuse.

A treia metodă a analizei factorilor externi constă în evaluarea necesa­rului de servicii medicale oferite populaţiei. Conform acestei metode, este necesară crearea unor astfel de programe şi servicii care ar satisface nevoile medicale ale locuitorilor raionului sau oraşului, deserviţi de instituţia dată.

Asociaţia Americană Internaţională a Ocrotirii Sănătăţii (AIHA – Ame­rican International Health Association) afirmă că, pentru asigurarea unei stări bune a sănătăţii populaţiei care locuieşte într-o regiune dată, populaţia respec­tivă trebuie să ştie că dispune de o putere suficientă pentru a influenţa factorii care acţionează asupra sănătăţii ei. Sănătatea nu este doar o problemă medi­cală, de care trebuie să se ocupe medicii în spitale. De ea ţin de asemenea un şir întreg de factori ai unui mod sănătos de viaţă, precum şi diferitele structuri sociale care favorizează un asemenea mod de viaţă.

O abordare universală a acestei probleme este conceptul populaţie sănă­toasă. Sănătatea poate fi definită, în general, ca lipsă a bolilor. Prin aceasta se stabileşte bunăstarea întregii societăţi. Programul comunităţilor sănătoase, promovat în cadrul AIHA, scoate partenerii care participă în cadrul lui din­colo de pereţii spitalelor, îi confruntă cu asemenea sarcini ca preîntîmpinarea consumului de droguri, ocrotirea mediului şi promovarea unui mod sănătos de viaţă. Prin aceasta se stabileşte o nouă direcţie în colaborare, deoarece programul chemat să-l întărească reuneşte în cadrul său toţi membrii comu­nităţii date – de la profesori şi muncitori, la slujitorii cultelor şi lucrătorii guvernamentali – în activitatea comună de evaluare a problemelor şi de gă­sire a căilor de soluţionare a acestora şi de stimulare a tendinţelor pozitive. Ideea comunităţii sănătoase se referă la strategia şi metodologia care priveşte întreaga comunitate, ceea ce oferă posibilitatea de a influenţa membrii săi, precum şi puterea, într-o manieră suficientă pentru a realiza schimbările do­rite. Programul de cooperare în cadrul comunităţii sănătoase oferă cetăţenilor mecanismele necesare pentru a prelua sarcina îmbunătăţirii sănătăţii proprii, precum şi a membrilor comunităţii.

Odată cu trecerea ţărilor Europei Centrale şi de Est, precum şi a statelor independente ale fostei Uniuni Sovietice la conduceri democratice, o aten­ţie din ce în ce mai mare se acordă reformei sistemului ocrotirii sănătăţii. Aceasta presupune, la rîndul său, atribuirea unor competenţe mai largi struc­turilor municipale, raionale şi cetăţenilor simpli, de la care se poate pretinde o responsabilitate şi o iniţiativă mai mare în problema îmbunătăţirii sănătăţii cetăţenilor. Sarcina menţinerii şi îmbunătăţirii sănătăţii nu poate fi rezolvată doar cu eforturile celora care iau deciziile de stat. Sănătatea întregii societăţi trebuie să fie chestiunea responsabilităţii colective, a tuturor celor implicaţi în această problemă.

Sistemul public de ocrotire a sănătăţii în Statele Unite ale Americii şi în majoritatea ţărilor lumii se află astăzi în faţa unor schimbări majore chiar în ceea ce priveşte logica planificării şi prestării serviciilor medicale. Necesita­tea scăderii costurilor acestor servicii a dus la apariţia unui şir de organizaţii, începînd cu cele care se ocupă de managementul bolilor şi terminînd cu cele responsabile de managementul sănătăţii. Noua logică se bazează pe preîn- tîmpinarea îmbolnăvirii, propaganda valorii sănătăţii şi a modului sănătos de viaţă. Aceasta constituie o schimbare fundamentală a conştiinţei publice, care solicită din partea organelor competente regîndirea modului în care este or­ganizat sistemul ocrotirii sănătăţii, precum şi a planificării, marketingului şi metodelor de prestare a serviciilor medicale. Elementele-cheie ale acestui nou sistem de ocrotire a sănătăţii sînt:

• reacţia adecvată la necesităţile de ocrotire a sănătăţii populaţiei;
• asigurarea unor capacităţi în măsură să satisfacă cererile populaţiei;
• un sistem de ocrotire a sănătăţii coordonat şi integrat, incluzînd toate sferele ocrotirii sănătăţii populaţiei.

În acest caz planificarea se bazează pe abordarea interior-exterior, care permite crearea unor instituţii medicale de mărime optimă pentru a satisface cererile şi aşteptările acelui grup al populaţiei care se va servi de instituţia dată. Baza planificării şi a marketingului acestei abordări noi este evaluarea din partea populaţiei, ceea ce, la rîndul său, va stabili setul de servicii medi­cale solicitate şi resursele necesare pentru asigurarea lor. Extrem de importan­tă aici este prognoza exactă a necesităţilor diferitelor grupuri ale populaţiei, precum şi conexiunea prognozei cu capacităţile şi resursele de ordin medical prezente în localitatea dată. Toate acestea vor permite personalului de condu­cere să ia deciziile optime privind serviciile concrete din arsenalul prezent de servicii medicale şi de piaţă care urmează să fie puse la dispoziţia unei sau altei grupe de populaţie.

Managementul sistemului ocrotirii sănătăţii, analizat prin prisma pers­pectivei problemelor ocrotirii sănătăţii formate la nivelul populaţiei, necesită înţelegerea problemelor macrosociale ale ocrotirii sănătăţii, care influenţează asupra societăţii în general, aşa cum sînt aerul, apa, şcolile, starea locuinţe­lor, accesul la asistenţa medicală, precum şi a problemelor microsociale, care privesc riscul pentru sănătatea indivizilor luaţi aparte. Această dispersare a factorilor face foarte importantă propaganda modului sănătos de viaţă şi a ocrotirii sănătăţii la nivelurile primare, secundare şi terţiare. Datorită folo­sirii eficiente a resurselor care se găsesc pe un anumit teritoriu, desfăşurării propagandei modului sănătos de viaţă, precum şi a programului de măsuri preventive şi măsuri medicale primare, spitalele şi alte instituţii medicale pot să devină promotorii de bază ai schimbărilor în starea sănătăţii populaţiei unei regiuni. Aceasta va permite organizaţiei să menţină sănătatea populaţiei dintr-un teritoriu sau altul, adică să realizeze managementul ei. Cu referire la o grupă concretă de populaţie managementul în domeniul ocrotirii sănătăţii conţine:

• Evaluarea necesităţilor populaţiei şi elaborarea programelor pentru soluţionarea problemelor grupelor de risc.
• Utilizarea metodelor analizei de piaţă ca ajutătoare în evaluarea ne­cesităţilor populaţiei.
• Folosirea datelor despre situaţia epidemiologică pentru argumentarea

fundamentelor deciziilor de conducere.

• Înţelegerea importanţei datelor concrete atît pentru planificarea, cît şi pentru întreţinerea sănătăţii populaţiei.
• Conducerea proceselor de prestare a serviciilor medicale în vederea atingerii obiectivelor şi sarcinilor propuse.
• Schimbarea rolului lucrătorilor medicali – o cotitură în direcţia me­dicinii preventive atît în planul lucrului cu toată populaţia, cît şi cu pacienţii individuali.

Evaluarea stării sănătăţii populaţiei unei regiuni, unui oraş, sector etc. trebuie să fie parte a evaluării condiţiilor mediului în procesul planificării strategice. Estimarea stării sănătăţii oamenilor este chemată să identifice ni­velurile cele mai mari şi formele riscului, precum şi necesităţile populaţiei. Numai în cazul deţinerii informaţiei concrete spitalele şi alte instituţii medi­cale pot să înceapă planificarea managementului sanitar astfel încît – atît în cadrul planificării pe termen lung, cît şi pe termen scurt – să fie în stare să îmbunătăţească sănătatea populaţiei, precum şi să reducă cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii.

Evaluarea stării sănătăţii populaţiei, prin definiţie, presupune atît esti­marea, cît şi identificarea măsurilor necesare. Prin intermediul şi în cadrul ei se creează o structură concretă pentru colectarea informaţiei primare şi celei secundare, de natură cantitativă şi calitativă, care ar descrie detaliat ceea ce reprezintă grupul de populaţie dat în planul stării sănătăţii şi necesităţilor de servicii medicale. Datele conţin statistica îmbolnăvirilor, cu distribuirea pe boli, informaţia necesară de natură social-economică, indici cu privire la po­sibilităţile instituţiilor medicale de profil ambulatoriu sau staţionar, precum şi date privind necesarul de servicii medicale oferite populaţiei. Estimarea stării de sănătate a populaţiei conţine, de asemenea, date primite de la alte instanţe în care se stabilesc volumele de servicii medicale prin planificarea, realizarea şi evaluarea programelor. În cazul optim, procesul evaluării stării de sănătate a oamenilor presupune o colaborare activă a organelor de ocrotire a sănătăţii cu alte instanţe care deservesc populaţia dată, precum şi cu reprezentanţii populaţiei. Necesitatea colaborării este determinată de faptul că, pentru reali­zarea misiunii sale la nivelurile macro şi microsocial, serviciile de ocrotire a sănătăţii trebuie să întreţină un contact strîns cu alte servicii sociale, precum şi cu reprezentanţii businessului, cu structurile de conducere şi cu indivizii con­creţi care locuiesc pe teritoriul dat. Nici un spital sau o altă instituţie medicală nu poate să-şi asume responsabilitatea pentru întregul complex de probleme sociale, teritoriale şi individuale care influenţează asupra sănătăţii populaţiei.

Evaluarea stării de sănătate a populaţiei conţine:

• planificarea procesului evaluării
• colectarea/obţinerea, organizarea şi analizarea informaţiei
• identificarea problemei şi a priorităţilor
• programarea, planificarea, dezvoltarea şi aplicarea
• evaluarea.

Paşii iniţiali ai evaluării sînt implicarea în proces a persoanelor compe­tente, stabilirea/definirea procesului ca atare, precum şi stabilirea graniţelor teritoriale în cadrul cărora se va realiza evaluarea. Acest ultim pas se poate efectua prin mai multe metode. Conform definiţiei date de cercetătorul Zig- mond, regiunea reprezintă „toţi indivizii şi organizaţiile care se află pe un teritoriu compact, unde este destul de clar exprimată conştiinţa implicării şi independenţei”.

Iniţial, trebuie stabilită o definiţie unică a regiunii care să stea la baza întregului proces al evaluării, deoarece prin această definiţie se vor stabili parametrii cercetării. Dacă printr-o dispoziţie a persoanelor oficiale unui spi­tal sau ambulatoriu i s-a atribuit o zonă geografică concretă pentru deservire, această zonă va constitui regiunea de efectuare a evaluării. Informaţia care se va colecta din teritoriul dat trebuie să conţină date despre ceea ce dispunem, ceea ce se poate obţine, precum şi ceea ce este sigur de realizat.

Un aspect destul de important al utilizării informaţiei obţinute este sta­bilirea indicatorilor-cheie ai sănătăţii populaţiei, în baza evidenţei cărora se vor lua în final deciziile şi care vor fi utilizaţi în procesul evaluării. Informaţia statistică medicală naţională, care conţine date despre sănătatea populaţiei, poate fi una din sursele de informaţie folosite în teritoriu, însă deseori e ne­voie de colectat date specifice din regiunea ai cărei locuitori folosesc servicii­le instituţiei date. Regiunea poate să-şi stabilească singură indicatorii proprii ai sănătăţii, să-i analizeze şi ulterior să planifice ce trebuie de făcut pentru atingerea obiectivelor propuse.

Procesul evaluării sănătăţii populaţiei reprezintă o colectare a datelor din diferite surse, în baza cărora se realizează analiza ce va fi făcută publică. Aceasta este metoda identificării şi evaluării informaţiei, în care sînt reflectate necesităţile privind anumite servicii, o atenţie sporită acordîndu-se tendinţe­lor creşterii şi acumulării acestora. Sarcinile care se rezolvă la etapa analitică finală reprezintă sinteza şi răspîndirea întregii informaţii colectate prin dife­rite metode. Confruntarea datelor statistice cu privire la starea sănătăţii cu alţi indicatori calitativi, caracteristici comunităţii date, permite identificarea priorităţilor, care se bazează pe abordarea sistemică profundă în stabilirea ne­cesităţilor medicale ale populaţiei.