Managementul empiric a apărut odată cu diviziunea muncii şi traiul omului în grupuri organizate. Înainte de a se cristaliza ca ştiinţă, drumul parcurs de „management” a fost de la o formă embrionară manifestată o dată cu constituirea primelor colectivităţi umane în comuna primitivă, până la începutul secolului XX când Henry Fayol şi Frederich Taylor prin lucrările „Administraţia industrială şi generală”, respectiv „Principiile managementului ştiinţific” au analizat de o manieră ştiinţifică, pentru prima dată, procesul de management şi sistemul de management, elaborând un set de reguli, principii şi metode de conducere ştiinţifică.
Studiul literaturii de specialitate în domeniul managementului reliefează existenţa unor multiple clasificări ale şcolilor de management, grupate după principiile şi natura conceptelor utilizate cu precădere. În opinia specialiştilor români, sunt considerate 5 curente sau şcoli principale: clasică (tradiţională), sociologică (behavioristă sau comportistă), cantitativă, sistemică şi contextuală.
- Şcoala clasică (tradiţională) este reprezentată de F.W. Taylor, considerat fondatorul ştiinţei managementului, care în lucrarea sa „The Principles of Scientific Management” publicată în anul 1911 arăta că „sistemul managementului ştiinţific implică o revoluţie completă a stării de spirit a muncitorilor şi în acelaşi timp o revoluţie a stării de spirit a celor care sunt de partea conducerii”, identificând următoarele principii fundamentale ale managementului:
* Studiul tuturor cunoştinţelor tradiţionale, înregistrarea, clasificarea şi transformarea acestora în legi ştiinţifice;
* Selecţia ştiinţifică a muncitorilor, perfecţionarea calităţii şi cunoştinţelor acestora;
* Punerea în aplicare a studiului muncii de către muncitori ştiinţific antrenaţi;
* Repartizarea aproape egală a muncii executate în întreprindere între muncitori şi manageri;
* Realizarea cooperării între oameni, în locul individualismului haotic.
Alţi reprezentanţi de seamă ai acestei şcoli sunt: H. Fayol, G. Barth, H. Gantt, Frank şi Lillian Gilbreth, E. Filene, H. Koontz, C. O’Donnel.
Unii autori îl consideră pe pe Henry Fayol adevăratul „părinte” al managementului, un industriaş francez care a scris lucrarea „Administration Industrielle et Générale”, în care a delimitat funcţiile managementului şi funcţiunile firmei, a formulat un set de principii ale managementului şi a identificat atributele managerului. În opinia sa, funcţiile managementului, funcţiunile organizaţiei şi atributele managerilor sunt:
- Funcţiile managementului: a prevedea (a evalua viitorul şi a-l pregăti), a organiza (a întreprinde, a dota o întreprindere cu materiale, utilaje, capital şi resurse umane pentru a putea funcţiona), a comanda („a trage cele mai mari foloase de la cei care formează unitatea în interesul întreprinderii”), a coordona (a realiza armonia între toate componentele întreprinderii, pentru a-i facilita funcţionarea şi succesul) şi a controla ( a verifica dacă totul se petrece conform programului adoptat şi principiilor amise);
- Funcţiunile organizaţiei: tehnică, financiară, comercială, contabilă, de securitate şi managerială;
- Atributele managerilor: calităţi fizice (sănătate, vigoare), mentale (abilitatea de a înţelege şi a învăţa, judecată, vigoare mentală şi adaptabilitate), morale (fermitate, responsabilitate, iniţiativă, loialitate, tact şi demnitate), educaţionale (autoperfecţionare) şi experineţă (vechime în muncă).
- Principiile managementului[1]:
* Diviziunea muncii bazată pe specializarea pe care economiştii o consideră necesară pentru creşterea eficienţei;
* Autoritate şi responsabilitate. Fayol consideră autoritatea ca o combinaţie între competenţa dată de poziţia managerului şi cea dată de trăsături ale personalităţii (inteligenţă, experineţă, trăsături morale);
* Disciplină, ordine, echitate, iniţiativă, stabilitate, echilibru, spirit de echipă;
* Unitatea de comandă – prin care înţelege ca fiecare salariat să primească ordine de la un singur superior;
* Unitatea de conducere – presupune ca toate deciziile să pornească din vârful ierarhiei;
* Subordonarea intereselor individuale celor generale;
* Remunerarea – care trebuie să aducă un maximum de satisfacţii atât executanţilor cât şi managerilor;
* Înlănţuirea nivelurilor ierarhice – care presupune circuite scurte între nivelul superior şi cel inferior al managementului.
În concluzie, meritul principal al şcolii clasice îl reprezintă contribuţia decisivă la conturarea ştiinţei managementului, delimitarea funcţiilor manageriale şi funcţiunilor organizaţiei şi elaborarea unor principii ştiinţifice de management. Accentul a fost pus pe cercetarea funcţiunilor de organizare şi producţie, neglijându-se elementele de natura resurselor umane şi a relaţiilor firmei cu mediul ambiant.
- Şcoala sociologică (behavioristă, comportistă) este reprezentată de D.Mc. Gregor, E. Mayo, Ch. Arghiris, O. Gélinier, H. Maslow şi se caracterizează prin situarea resurselor umane ale firmei pe primul plan în procesul de management, stabilind un set de principii, reguli şi metode care să asigure valorificarea superioară a potenţialului uman. Caracteristica dominantă studiilor comportiste este utilizarea conceptelor şi metodelor sociologice şi psihologice, cum sunt: sistemul de valori, comportament individual şi organizaţional, aptitudini, personalitate, caracter, temperament, leadership, cultură organizaţională, sociogramă, studiul grupurilor, dinamica de grup, etc.
Dacă şcoala clasică aborda mecanicist structura organizatorică, prin luarea în considerare numai a relaţiilor formale care decurg din documentele de formalizare a acesteia, şcoala sociologică investighează aspectele informale ale managementului, bazate pe grupul informal şi autoritatea informală.
În cadrul acestei şcoli s-au dezvoltat teorii cu privire la motivare şi sistem motivaţional, tipuri de manageri şi stiluri de management, managementul participativ, cu scopul de a identifica noi modalităţi de creştere a eficienţei activităţii economice prin stimularea şi motivarea resursei umane.
Un aport deosebit l-a avut Douglas Mc Gregor, care, pornind de la ideea că în exercitarea funcţiilor managementului, managerii pornesc de la o anumită opinie asupra naturii şi comportamentului factorului uman, a emis cunoscutele teorii X şi Y[2]:
Teoria X are la bază următoarele premise:
- Fiinţa umană medie este inevitabil predispusă la delăsare în muncă, pe care ar evita-o dacă ar putea;
- Datorită delăsării şi dispreţului faţă de muncă, oamenii trebuie constrânşi, controlaţi, ameninţaţi sau pedepsiţi pentru a-i determina să muncească;
- Omul mediu preferă să fie condus, evită răspunderea, are amiţie relativ redusă şi mai presus de orice vrea să fie liniştit;
- Omul mediu este egoist şi indiferent la necesităţile organizaţiei din care face parte;
- Omul mediu doreşte să-şi maximizeze doar avantajele materiale, neglijând nevoile psihosociale.
Teoria Y se bazează pe următoarele premise:
- Consumul de efort fizic şi intelectual în muncă este tot atât de necesar ca odihna şi distracţia;
- Omul mediu învaţă nu numai să accepte, să îndeplinească sarcini şi să-şi asume responsabilităţi, ci şi să şi le asume din proprie iniţiativă;
- Omul mediu nu doreşte să-şi maximizeze doar avantajele economice, ci şi pe cele de natură psihosocială;
- Controlul extern şi ameninţarea nu sunt singurele mijloace de atragere a executanţilor la realizarea obiectivelor.
Managerii care pornesc de la premisele teoriei X vor dezvolta un stil de management autoritar, în timp ce adepţii teoriei Y vor dezvolta un stil de management democratic, folosind metode participative de conducere.
Pornind de la cele două teorii, un alt reprezenatnt al şcolii sociologice, Octav Gélinier a elaborat teoria Z ca o combinaţie a celor două.
În concluzie, şcoala sociologică se caracterizează prin:
- Situarea în prim planul cercetărilor a factorului uman;
- Evidenţierea importanţei stimulentelor de natură psihosocială asupra creşterii performanţelor organizaţiei;
- Promovarea unui stil de management participativ;
- Evidenţierea elementelor de natură informală, a grupurilor informale şi organizării informale.
- Şcoala cantitativă este reprezentată de A. Kauffman, J. Starr, C. Afanisiev, F. Goronzy şi se caracterizează prin rigurozitatea abordării fenomenelor şi proceselor de management, prin creşterea gradului de fundamentare a deciziilor folosind instrumentarul matematic şi statistic. Studiile elaborate în şcoala cantitativă s-au concentrat asupra activităţii de producţie, a funcţiilor de previziune şi organizare, meritele principale constând în adaptarea instrumentarului statistico-matematic la cerinţele practicii economice, conferind un plus de rigurozitate şi precizie analizelor manageriale şi soluţiilor strategice propuse.
- Şcoala sistemică – reprezintă de fapt o sinteză a şcolilor precedente, fiind un rezultat al creşterii gradului de complexitate al fenomenelor economice, manageriale şi nu numai. La baza ideilor acestei şcoli stă conceptul de „sistem”, care reprezintă un „ansamblu de elemente organizat pe baza legăturilor de intercondiţionare, a cărui funcţionare permite atingerea unor obiective”. Aşadar, organizaţia de tip economic, firma, este văzută ca un sistem complex (productiv, social, economic) aflat în strânsă interdependenţă cu mediul ambiant.
Dintre reprezentanţii acestei şcoli, enumerăm: P. Drucker, H. Mintzberg, M. Porter, J. Child, H.A. Simon, C. Barnard, etc.
Aportul major al acestei şcoli este abordarea firmei într-o viziune sistemică, multidisciplinară şi identificarea unor modalităţi de creştere a eficienţei economice prin structurare, adaptare la mediul ambiant şi nu în ultimul rând prin accentul pus pe relaţiile dintre elementele de bază ale sistemului.
- Şcoala contextuală
Deşi multţi autori consideră contemporană şcoala sistemică, un grup de manageri, consulatanţi şi cercetători ai secolului XXI, au fondat şcoala contextuală care are la bază premisa că nu există „reţeta succesului” în management, respingând cu fermitate ideea formulării unor principii, metode şi tehnici de conducere universal valabile.
Şcoala contextuală recomandă fiecăru manager să identifice contextul în care evoluează firma pe care o conduc şi să aleagă acele metode şi instrumente sau să respecte acele principii şi reguli care sunt adecvate, compatibile cu situaţia respectivă. Cu alte cuvinte, să alegi soluţia potrivită la momentul potrivit, fără a fi tributar unor reguli stricte pe care le recomandă ştiinţa managementului. Chiar dacă de exemplu, un stil de management participativ este recomandat de ştiinţa managementului în defavoarea unui stil autoritar, adoptarea sa în orice situaţie nu garantează succesul. Într-un anumit context, un stil de management autoritar poate fi eficient – de exemplu în condiţiile în care angajaţii unei firme nu-şi asumă responsabilităţi, nu au iniţiativă, sunt delăsători şi sunt antrenaţi doar de stimulente materiale.
În concluzie, acelaşi stil de management practicat în contexte diferite, poate avea consecinţe diametral opuse.
[1] Zorlenţan T. şi colectiv – Managementul organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 44-45
[2] Zorlenţan T. şi colectiv – Managementul organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 46
