Constituirea grupurilor se află sub presiunea oportunităţilor de interacţiune, potenţialului de realizare a obiectivelor şi caracteristicilor indivizilor (Gary Johns, 1998).
Oportunităţile de interacţiune reprezintă precondiţiile structurării grupului. Dacă ele există devine explicit faptul că indivizii pot să-şi asume obiective comune, să le pună în operă şi să fie solidari.
Potenţialul de realizare a obiectivelor rezidă în faptul că indiferent de natura obiectivelor (materiale, intelectuale, psihologice, sociale etc.) indivizii care îşi distribuie atent şi adecvat sarcinile le pot împlini contribuind astfel la formarea şi stabilitatea grupurilor.
Caracteristicile personale ale membrilor sunt esenţiale în formarea grupurilor. avem în vedere trăsăturile de personalitate, atitudinile, comportamentul. De regulă, în constiuirea grupurilor formale se optează pentru indivizi cu valenţe complementare pentru a asigura un echilibru şi a imprima o direcţie eficientă de dezvoltare.
În opinia lui Pantelimon Golu (1974, p. 166) grupul se întemeiază pornind de la atracţiile de tip diadic – cupluri interpersonale fundamentale; el consideră că cele mai stabile diade sunt cele reciproc pozitive (ale căror membri se asociază liber, care comunică fără rezerve, se comportă cordial unul cu altul, îşi manifestă şi îşi percep reciproc atractivitatea – factor motivaţional cu funcţie coezivă), dar şi ale diadelor reciproc negative (ale căror membri sunt orientaţi către un comportament de evitare a asociaţiei, comunicării spontane şi a cordialităţii). Diadele reciproc pozitive care constituie grupul se bazează pe atracţia interpersonală, care are drept consecinţă emiterea de mesaje de încurajare şi sprijin, adică de „gratificaţii“. Membrii grupului se percep iniţial ca fiind potenţial egali, dar poziţionarea pe trepte diferite de rol conduce la instalarea unor nedorite bariere de comunicare.
În calitatea sa de structură socială dinamică, supusă confirmării este important ca grupul să se dezvolte. Gary Johns (1998, pp. 224-225) susţine că un grup trece prin următroarele stadii de dezvoltare: formarea, răbufnirea, normarea, funcţionarea, destrămarea.
Formarea este un moment al interogaţiilor, al tatonării reciproce pe fundalul conştientizării dependenţei mutuale.
Răbufnirea este caracterizată de prezenţa conflictului exprimată în termeni de confruntare privind traiectoria de dezvoltare a grupului, la atribuirea rolurilor şi sarcinilor.
Normarea corespunde momentului de elucidare a problemelor apărute în cadrul etapei anterioare, conducând la apariţia consensului social, a acordului cu privire la normele împărăşite de grup, la confirmarea interacţiunii membrilor grupului. Pe scurt, grupul dobândeşte coeziune.
Funcţionarea grupului înseamnă focalizarea grupului pe realizarea efectivă a sarcinilor prin comunicare, creativitate, interacţiuni prin care se pun în comun competenţele membrilor săi.
Destrămarea are un caracter intenţional sau accidental. De pildă, sunt grupuri ce se cristalizează doar pentru a realiza un anumit proiect şi, ca atare, durata lor este scurtă şi anticipată. Sunt însă şi grupuri care se destramă ca urmare a restructurărilor sau concedierilor. Şi într-un caz şi în celălalt, membri îşi oferă suport emoţional reciproc, participă împreună la ritualurile care pun în lumină succesele din istoria grupului.
Un alt model de dezvoltare este propus de cercetătoarea Connie Gersick, care abordează problema din perspectiva faptului că un grup are termene specifice de îndeplinire a sarcinilor. Ea dezvoltă modelul echilibrului întrerupt, care „descrie modul în care grupurile care au termene sunt afectate de prima lor întâlnire şi de tranziţia crucială din punctul de mijloc“ (ibid., Johns, pp. 225-227). Este vorba, de fapt, despre prima jumătate a perioadei de viaţă a grupului. Prima întâlnire este decisivă pentru ce va urma deoarece schimburile de informaţii, ipotezele, punctele de vedere, modelele de acţiune care se cristalizează guvernează tot acest interval. În această etapă viteza de înaintare a grupului în raport cu scopurile propuse este redusă.
Al doilea punct nevralgic al acestei etape este tranziţia de mijloc, care stă sub semnul schimbării. Schimbarea se referă la fixarea informaţiilor anterioare şi trasarea activităţilor grupului (poate apărea o perspectivă cu totul nouă) ca pregătire pentru cea de-a doua etapă de dezvoltare şi are un rol funciar pentru atingerea succesului.
În faza a doua sunt puse în operă perspectivele grupului; ea culminează cu o întâlnire care se caracterizează printr-o hiperactivitate şi interes pentru feedback-ul din mediul extern.
Autoarea creionează un set de principii care au rolul de a ghida eficienţa conducerii unor grupuri, principii sugerate de modelul echilibrului întrerupt: prima întrevedere trebuie pregătită cu maximă atenţie; dacă oamenii muncesc, nivelul aşteptărilor relative la progres nu trebuie să fie prea ridicat; tranziţia de mijloc trebuie gestionată cu pricepere deoarece o problemă rămasă neobservată ar putea genera eşec. De aceea, este necesară evaluarea ideilor, propunerilor, problemelor pe care membrii grupului le avansează şi chiar consultarea unor oameni din afara acestuia; acestui moment îi este caracteristică o schimbare relevantă a modului de abordare; alocarea resurselor potrivite pentru cea de-a doua fază este importantă pentru implementarea propriu-zisă a planului de acţiune; termenul proiectului trebuie respectat; un nou termen nu ar influenţa pozitiv tranziţia de mijloc.
