INTRODUCERE
In general, lumea intelectuala a acceptat ca întreg comportamentul uman este ghidat de norme culturale, explicit dar, mai ales, implicit. Indivizii, care suporta efectele acestui “ghidaj”, nu-i pot conştientiza, cel mai adesea, prezenta, deci, nici limitele influentei. Prin implicarea in difuzarea suporturilor culturale pe care se sprijină întreaga istorie a omenirii si a modelelor culturale dominante in societate, mass-media influenteaza indirect conduita umana. Eficacitatea mediilor in vulgarizarea teoriilor stiintifice si diseminarea, in cercuri largi, a modelelor culturale ne ingaduie sa afirmam dubla lor functie, de educare si de culturalizare (inclusiv prin transmiterea mostenirii culturale colective). Transmiterea mostenirii culturale inseamna transmiterea valorilor si a modelelor sociale de la grupuri catre indivizi, de la o generatie la alta si numara printre consecintele sale cresterea coeziunii sociale, integrarea sociala a indivizilor, impunerea normelor culturale, amortizarea tendintei indivizilor de a se lasa luati in stapanire de indistinctie ori anomie paralizanta.
Functia educativ-culturala este aceea care da masura capacitatii mass-media de a socializa explicit indivizii, prin emisiuni, articole, campanii create in acest scop si, implicit, prin obtinerea, pe diverse teme, a solidaritatii sau consensului. Educatia si informarea (transmiterea mostenirii sociale si culturale) sunt distincte, dar intre ele exista un grad de coerenta si unul de complementaritate, astfel incat datele furnizate de informare si curiozitatea starnita de problemele constientizate in acest mod, ca si intelegerea si solutionarea lor sunt favorizate de catre educatie. Cum publicul nu (mai) este captivul, prizonierul unui canal media, el are mereu, acum, posibilitatea optiunii, a selectiei, iar continuarea unei “relatii” cu un canal sau altul depinde doar de oferta acestuia, de confirmarile si gratificatiile pe care le produce. Deci, valorile si continuturile culturale propuse de mass-media vor urma nevoilor sociale ale consumatorilor. Interesant este, ajunsi in acest punct, sa constatam ca se poate afirma, cu o buna doza de adevar, ca mediile devin (sau chiar sunt), mai evident in ultimii ani, prizonierele publicului lor. Integrarea activa in societate realizata cu/prin staruinta mass-media este o finalizare a educarii si a transmiterii valorilor culturale (sociale).
CONSIDERATII TEORETICE
În mod sugestiv, termenul „mass-media” asociază cuvântul din limba latină „media” (mijloace) cu cel englezesc „mass” (masă, care, în context, desemnează un număr foarte mare de oameni). Mass-media reprezintă, în opinia lui Ion Albulescu, „suporturi sau instrumente tehnice, care servesc la transmiterea în forme specifice a unor mesaje între profesionişti ai comunicării, reuniţi în instituţii sociale, şi marele public, constituit într-un ansamblu de indivizi izolaţi.”[1]
În context, termenul poate fi extins la expresiile sinonimice: mijloace de comunicare de masă, mijloace de comunicare socialăşi tehnici de difuziune colectivă.
Importanţa mass-media, ca factor care contribuie la educarea atât a tinerilor, cât şi a adulţilor, este unanim recunoscută. În legătură cu acest subiect, Ioan Cerghit opina: „…mass-media formează al patrulea mediu constant de viaţă al copilului, alături de cel familial, de cel şcolar şi de anturajul obişnuit de relaţii”[2]
Mass-media nu se substituie şcolii, iar influenţa sa este complexă, reprezentând un element fundamental în relaţia dintre om şi mediul înconjurător. Aportul educativ al mass-media se realizează prin transmiterea de informaţii, impunerea de valori, atitudini, modele comportamentale, având, astfel, un rol deosebit în constituirea codului socio-cultural al subiectului. Însă, spre deosebire de instruirea care se realizează riguros şi planificat în sistemul clasic de învăţământ pe baza unor programe şcolare şi sub îndrumarea unui personal calificat, mijloacele de comunicare în masă oferă informaţii în mod spontan şi difuz, transformându-se într-o formă de educaţie de completare realizată în mod neinstituţionalizat, în timpul liber de care dispune subiectul.
Impactul deosebit al mass-media este dat de modul plăcut, accesibil, chiar captivant, în care sunt oferite informaţiile. În acest context, este explicabilă puternica atracţie resimţită faţă acestea, atracţie care uneori, mai ales la tineri, se poate manifesta creând forme extreme de obişnuinţă, chiar de dependenţă. Ambianţa în care cresc şi se dezvoltă copiii oferă o mare varietate de stimuli, generează noi experienţe şi noi modalităţi de cunoaştere, culturalizare şi relaxare.
Pentru cea mai mare parte a copiilor, ca şi pentru mulţi adulţi, vizionarea programelor de televiziune, urmărirea emisiunilor radiofonice sau citirea presei scrise ocupă cea mai mare parte a timpului liber. Pentru aceştia, participarea la interacţiunea mediată este una dintre cele mai frecvente activităţi de fiecare zi. Publicul receptează, astfel, un număr foarte mare de mesaje, în special audio-vizuale, cu numeroase implicaţii imediate sau latente, directe sau indirecte, previzibile sau imprevizibile asupra dezvoltării personalităţii lor aflate în formare. Ca urmare, se produc modificări importante la nivelul personalităţii acestora, prin generarea de opinii, atitudini, comportamente noi. Prin prezenţa activă în viaţa comunităţii, sistemul massmedia a devenit un actor activ, afectând funcţionarea celorlalte sisteme ale societăţii, inclusiv a celui educaţional.
Mijloacele moderne de comunicare redimensionează relaţia omului cu lumea înconjurătoare, transformându-se într-una dintre cele mai importante surse de formare a profilului spiritual al individului. Apare, prin urmare, necesitatea de a privi aceste mijloace ca pe nişte suporturi în educare, indiferent de vârsta subiectului. Pornind de la faptul că, în multe situaţii, comunicarea mediată poate servi activităţilor de învăţare şi formare, ClaudeJean Bertrand a subliniat că „graniţele dintre jurnalism şi educaţie nu sunt stricte”[3], ceea ce exprimă faptul că una dintre funcţiile instituţiilor media este cea educativă.
Funcţia educativă a mijloacelor de comunicare în masă nu determină înlocuirea activităţii de învăţare desfăşurată în cadrul instituţionalizat al şcolii. Se poate afirma, însă, că mass-media a început să controleze din ce în ce mai mult spaţiul educaţiei extraşcolare. Deosebirile intervenţiilor educative mediatice faţă de cele tradiţionale sunt însă importante, ca mod de organizare şi de realizare. Caracteristică educaţiei prin mass-media este oferirea în mod spontan şi difuz a unei game largi de mesaje şi informaţii transmise, în timpul liber, într-un spaţiu neinstituţionalizat. Pe de altă parte, în cadrul sistemului instituţional de învăţământ organizat în trepte succesive se realizează un proces instructiv-educativ riguros planificat, sistematic şi intensiv, pus sub controlul unor persoane calificate, bazat pe selecţia şi structurarea strictă a informaţiilor, precum şi pe efortul voluntar de învăţare al elevilor.
O educaţie modernă, adaptată realităţii sociale, nu face abstracţie de noile caracteristici ale vieţii socio-culturale. Mediul în care creşte şi se formează copilul este, într-o tot mai mare măsură, determinat de influenţele pe care le exercită mass-media. Ponderea crescută a mijloacelor de comunicare în masă în viaţa culturală contemporană, frecvenţa cu care intervin în ritmul vieţii cotidiene, participarea lor efectivă la procesul general de formare a personalităţii individului au determinat importante mutaţii în structura mediului educaţional. De pe urma lor se resimt atât şcoala, în poziţia, activitatea şi misiunea ei, cât şi elevul, în evoluţia lui psihologică şi socială.
Lewis Mumford (Cultura oraşelor, 1953) definea mass-media ca fiind „ochiul lumii”. Într-adevăr, posibilităţile de informare şi instruire oferite de mass-media sunt extrem de ample, constituindu-se în adevărate industrii. Aşa cum scria Ion Albulescu, „Informaţiile şi experienţele accesibile datorită mijloacelor de comunicare în masă pot fi valorificate în realizarea obiectivelor instructiv-educative pe care şcoala şi le propune. Acţionând convergent şcoala şi mass-media se constituie într-un sistem de educaţie cuprinzător şi eficace, apt să satisfacă înaltele exigenţe formative pe care societatea contemporană le impune membrilor săi.”[4]
În plin proces de modernizare, şcoala e nevoită să integreze şi săvalorifice gama de produse oferite de industriile informaţionale moderne. Astfel, produsele media sunt folosite din ce în ce mai des, chiar dacă nu suficient, ca auxiliare pedagogice deosebit de eficiente. Sunt folosite diverse suporturi de difuzare a mesajelor, de la cele tipărite, la cele bazate pe film şi la cele electronice. În ultima perioadă, folosirea calculatoarelor a permis crearea complexelor multimedia, care combină textul scris, sunetul şi imaginea, rezultând produse noi. Sistemele multimedia, a căror funcţionare are la bază ideea de convergenţă, s-au constituit prin combinarea industriilor mass-media cu industriile calculatoarelor şi cu telecomunicaţiile, rezultând reţele de tipul on-line (e-mail, w.w.w.), teletext, presă digitală magistrală informaţională etc.[5]
STUDIU DE CAZ: MASS-MEDIA SI EDUCATIA PERMANENTA
Transformările ce se produc la nivelul practicii sociale fac necesară extinderea procesului educativ pe toată durata existenţei individului, fapt realizabil cu aportul mai multor factori educogeni. Nu este vorba doar despre o cunoaştere de dragul cunoaşterii, ci şi despre efortul de a veni în întâmpinarea exigenţelor dezvoltării sociale, economice, ştiinţifice şi tehnologice care îi solicită individului cunoştinţe şi abilităţi noi, necesare pentru a opera opţiuni responsabile şi a întreprinde acţiuni eficace.
În literatura de specialitate, educaţia permanentă este privită ca un efort de adaptare la situaţii inedite, generate de progresul culturii şi civilizaţiei umane: ,,…principiul educaţiei permanente, factor simultan cu dezvoltarea rapidă a educaţiei adulţilor, va fi interpretat funcţional ca o adaptare la schimbările rapide ale tehnologiei şi ale cunoştinţelor ştiinţifice şi la nevoile culturale sporite datorate creşterii timpului liber şi avantajelor oferite de intensificarea comunicaţiilor de masă”.[6] Rostul său este de a-l ajuta pe individ să se perfecţioneze continuu, în aşa fel încât să poată face faţă cu succes schimbărilor survenite în viaţa socială. Într-o astfel de perspectivă, responsabilităţile de formare iniţială ce-i revin se schimbă, şcoala nu mai poate pretinde că asigură o cunoaştere încheiată definitivă, suficientă individului pentru tot restul vieţii sau că îi transmite pattern-uri comportamentale ce nu vor mai cunoaşte schimbări ulterioare. Şcoala nu formează personalităţi desăvârşite sub aspect intelectual sau moral, care să nu mai necesite evoluţii şi transformări în contextul vieţii de familie, practicării unei profesii, angajării în viaţa comunităţii. Dimpotrivă, şcoala trebuie să-i cultive tânărului dorinţa de a se autodepăşi printr-un efort continuu de învăţare, să-i dezvolte capacitatea de a obţine independent informaţii din surse variate şi de a le evalua critic-reflexiv, capacităţile intelectuale necesare pentru rezolvarea de probleme, capacitatea creatoare, motivaţia pentru desfăşurarea activităţilor intelectuale etc. Se pun, în acest fel, premisele unor atitudini şi comportamente esenţiale pentru realizarea educaţiei permanente, care presupune demersuri de reînnoire a cunoştinţelor, de lărgire a orizontului cultural, de clarificări morale, de socializare secundară. Aceste demersuri l-ar conduce pe individ spre o depăşire a propriilor realizări, spre o ameliorare continuă a calităţii vieţii.
Date fiind tendinţele de evoluţie a societăţii contemporane, noţiunea de „permanenţă” desemnează un principiu organizator al întregii educaţii, care nu se mai poate limita la anii petrecuţi în şcoală şi la ceea ce se realizează aici, devenind parte integrantă în sistemul de trebuinţe şi de interese al omului, pe tot parcursul vieţii sale. Doar printr-o educaţie permanentă va putea să-şi dezvolte personalitatea pe toată durata vieţii, conform orientărilor, preferinţelor şi înclinaţiilor personale. Educaţia permanentă integrează toate tipurile de experienţe de învăţare (formale, neformale şi informale), pe care le trăieşte un individ în întreaga sa existenţă. O realitate pe care literatura pedagogică nu ezită să o pună în evidenţă: ,,Sistemul educaţiei permanente solicită o integrare motivată raţional a activităţilor educaţionale pe toate perioadele vieţii. O integrare a proceselor educaţionale ce au loc în viaţa de familie, în şcoala elementară şi secundară, cu educaţia profesională şi a adulţilor va ajuta să ne opunem accentului exagerat pus pe educaţia copiilor şi a adolescenţilor”.[7]
Procesul educaţional depăşeşte graniţele şcolii şi nu se rezumă la dimensiunile formării intelectuale, morale, estetice, profesionale implicate în curriculum-ul formal după care se conduc activităţile şcolare. Influenţele informativ-formative se exercită într-o mare varietate de structuri formale, neformale şi informale, ceea ce îi îndreptăţeşte pe pedagogi să proclame caracterul universal al educaţiei permanente (R. H. Dave, 1991), care integrează experienţele de învăţare şi dezvoltare prilejuite de existenţa socială a individului, în toate momentele şi expresiile sale.
Paul Lengrand arăta în 1973 că, prin intermediul multiplelor forme de autoinstruire, educaţia permanentă este un proces menit să creeze structurile şi metodele necesare omului pentru a se pregăti şi dezvolta în tot cursul existenţei sale. Ea apare ca o activitate socială generalizată care integrează toate activităţile socio-culturale şi permite valorificarea influenţelor factorilor educogeni extraşcolari în scopul autoformării şi autoperfecţionării. Printr-o coordonare a influenţelor formale, neformale şi informale aceasta îi asigură individului o dezvoltare continuă a personalităţii.
La realizarea educaţiei permanente îşi aduc contribuţia o serie de factori educogeni extraşcolari: familia, instituţiile de cultură, organizaţiile, mass-media, societatea în ansamblul său, care pot iniţia acţiuni cu certe valorile formative. Influenţele acestor factori se completează reciproc, se întregesc, contribuind la împlinirea dezideratului educaţiei permanente. Pentru a se putea autoeduca pe tot parcursul vieţii, omul trebuie să se folosească cu iscusinţă de mijloacele de socializare şi culturalizare pe care societatea i le pune la dispoziţie. Dintre acestea, mijloacele de comunicare de masă se disting ca importanţă, pentru că oferă posibilităţi incontestabile de realizare a educaţiei permanente. Mass-media pot reprezenta instrumente utile pentru individ în realizarea educaţiei permanente, deoarece au capacitatea de a sprijini, cu rezultate semnificative, îmbogăţirea orizontului de cunoaştere, contactul cu valorile culturii, adaptarea la tendinţele manifeste în societate.
Datorită funcţiei educative pe care o îndeplinesc şi incontestabilei contribuţii în socializarea indivizilor, mijloacele moderne de comunicare de masă sunt privite ca reprezentând ,,piatra unghiulară majoră a posibilităţilor de înfăptuire a educaţiei permanente”.[8]
Importanţa crescândă a mass-media în realizarea educaţiei permanente trebuie pusă pe seama capacităţii acestora de a transmite în mod continuu un volum mare de informaţii către un public numeros şi dispersat, de a modela opinii, concepţii, atitudini şi comportamente. Cu ajutorul acestor surse de informare este posibilă dezvoltarea proceselor de învăţare informală. Valori ale ştiinţei şi culturii sunt puse la dispoziţia oamenilor de diverse vârste şi condiţii sociale. Aspecte ale vieţii sociale, care prezintă valenţe educative şi care nu pot fi percepute în mod direct, devin accesibile pe aceastăcale. Toate aceste oportunităţi ne îndreptăţesc să considerăm comunicarea de masă o modalitate eficientă de realizare a educaţiei permanente.
Consumul de mesaje mediatice nu este considerat un mod de instruire şi educare valoros şi profund, totuşi, el reprezintă o parte integrantă a procesului de lărgire continuă a orizontului intelectual al individului, de dezvoltare a personalităţii sale.
Educaţia permanentă se constituie, aşadar, într-un sistem de acţiune, din care nu poate fi exclusă valorificarea adecvată a mijloacelor de comunicare de masă. Rezultatele actelor autoformative, posibile datorită participării la comunicarea mediatică, trebuie însă conştientizate de către subiect, înţelese, apreciate după criterii proprii şi utilizate în contextul activităţilor sale cotidiene.
Alături de şcoală şi de alte instituţii implicate, mass-media ocupă un rol important în sistemul factorilor educativi, adăugând noi dimensiuni eforturilor generale de formare şi dezvoltare a personalităţii umane.
Funcţia educaţională, prin varietatea si bogăţia informaţiilor, prin specificul si forţa de penetrare a mijloacelor de transmitere, audio video mai ales, mass – media, are o puternică forţă de modelare a personalităţii contribuind la instruirea si educarea maselor de toate vârstele si profesiile.
Mass – media contribuie la îmbogăţirea orizontului de cultură generală si de specialitate, la educarea artistică a oamenilor, la formarea de concepţii, atitudini, convingeri si sentimente din cele mai diverse, ştiinţifico-tehnice, profesionale, cultural artistice, etice, juridice, politice, religioase, manageriale, etc.
Această modelare spirituală, variată si complexă forţă de dinamizare a comportamentelor oamenilor intr-un domeniu sau altul, funcţia educaţională a mass – media, nu se substituie şcolii si învăţământului, ci ea se alătură acestora, contribuind la realizarea obiectivelor instructiv – educative ale tinerelor generaţii, ale maselor prin conţinuturi, mesaje, mijloace, tehnici si soluţii specifice. In cooperare cu instituţiile de învăţământ, mass-media, îndeosebi radioul , televiziunea si internetul, pot realiza obiective didactice ale învăţământului , cu precădere ale celui cu frecvenţă si ale celui la distantă.
Datorită importanţei deosebite a funcţiilor sale în societatea modernă, mass-media reprezintă o forţă a progresului, inclusiv în plan educativ.
|
Albulescu Ion, Educaţia şi mass-media/ comunicare şi învăţare în societatea informaţională, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003
|
|
Cerghit Ioan, Mass-media şi educaţia tineretului şcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972
|
|
Claude-Jean Bertrand (coord.), O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001
|
|
Coman Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999
|
|
R. H. Dave, Fundamentele educaţiei permanente, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991
|
|
Salade Dumitru, Educaţie şi personalitate, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1995, p.8
|
|
Stanciu Stoian, Educaţie şi societate, Editura Politică, Bucureşti, 1971
|
|
www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=406&idb=
|
|
|
|
http://psyvolution.ro/sectiuni-psihologia-educatiei/199-educatia-permanenta |
[1] Ion Albulescu, Educaţia şi mass-media/ comunicare şi învăţare în societatea informaţională, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 32
[2] Ioan Cerghit, Mass-media şi educaţia tineretului şcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 39
[3] Claude-Jean Bertrand (coord.), O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001
[4] Ion Albulescu, Educaţia şi mass-media/ comunicare şi învăţare în societatea informaţională, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 23
[5] Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999
[6] R. H. Dave, Fundamentele educaţiei permanente, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991, p. 160
[7] R. H. Dave, Fundamentele educaţiei permanente, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991, p. 79
[8] R. H. Dave, Fundamentele educaţiei permanente, Editura Didactică şi Pedagogică, 1991, p.401
