Impozite şi taxe reglementate prin Codul Fiscal al României

Un rol important în eficientizarea sistemului fiscal românesc, după evenimentele din decembrie 1989 l-a avut aprobarea în anul 2003 a codului fiscal[1]. Prin acest act normativ s-a urmărit construcţia unui cadru fiscal legal şi unitar pentru instituirea impozi­telor,taxelor şi a unor contribuţii care se constituie venituri la bugetul de stat şi la bugetele locale. Este reglementată modalitatea de administrare a  sistemului fiscal, sunt precizaţi contribuabilii obligaţi să plătească impozite şi taxe, activităţile şi veniturile impozabile, modul de calculare,  de declarare şi termenele de plată.

Legislaţia prin care se aprobă codul fiscal reglementează procedura de modificare sau de instituire a impozitelor şi taxelor, autorizează Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze norme metodologice, instrucţiuni şi ordine în aplicarea codului şi a convenţiilor de evitare a dublei impuneri.      

Prin codul fiscal sunt reglementate, unitar, într-un singur act normativ, principalele impozite şi taxe instituite în România:

• impozitul pe profit;
• impozitul pe venit;
• impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
• impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;
• impozitul pe reprezentanţe;
• taxa pe valoarea adăugată;
• accizele;
• impozitele şi taxele locale.

Pentru asigurarea stabilităţii legislaţiei fiscale este reglmentat în legea de aprobare a codului fiscal că, acesta „se modifică şi se completează numai prin lege, promovată, de regulă, cu şase luni înainte de data intrării în vigoare a aces­teia” şi orice modificare sau completare a codului fiscal „intră în vigoare cu începere din prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege”^[2]. Din păcate, acest „de regulă” lasă cîmp de interpretare în favoarea puterii executive care transformă de multe ori excepţia în regulă.

1. Impozitele directe

1.1. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

Sunt supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor codului fiscal, veniturile obţinute din[3]:

• activităţi independente;
• salarii;
• cedarea folosinţei bunurilor, mobile sau imobile;
• din investiţii financiare, din dividende, din venituri impozabile din dobânzi, din transferul titlurilor de valoare (din operaţiuni de vinzare cumpărare valută la termen, dinvenituri realizate la lichidarea unei persoane juridice);
• pensii, care exced suma de 1000 lei lunar (neimpozabilă);
• unele activităţi agricole (pepiniere pomicole şi viticole, legume cultivate în sere şi solarii, cultura arbuşti ornamentali etc.;
• premii şi din jocuri de noroc;
• transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal;
• alte surse (câştiguri de la societăţi de asigurări, veniturile persoanelor fizice primite de la curtea de arbitraj etc.);

În România este instituită cota unică de impozitare de 16% care se aplică asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse de venit din activităţile prezentate mai sus. Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic.

1.2. Impozitul pe veniturile din activităţi independente

Veniturile din activităţi independente cuprind:

• veniturile din profesii liberale (cabinete medicale, de avocatură, expertiză contabilă, contabil autorizat, arhitect, etc.);
• veniturile comerciale, respectiv venituri din fapte de comerţ sau din prestarea serviciilor;
• venituri din proprietate intelectuală;

1.3. Impozitul pe salarii

Veniturile din salarii reprezintă toate veniturile în bani sau în natură obtinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă. Sunt supuse impozitării atât salariile primite în cazul unui contract de muncă încheiat pe durată determinată sau nedeterminată. De asemenea, se cuprind în veniturile din salarii: indemnizaţiile pentru incapa­citate temporară de muncă, de maternitate şi pentru concediul privind îngri­jirea copilului în vârstă de până la 2 ani.

Prin lege sunt asimilate salariilor în vederea impunerii şi următoarele categorii de venituri:

• indemnizaţiile acordate ca urmare a desfăşurării unei funcţii de demnitate publică;
• drepturile băneşti acordate cadrelor militare (solda lunară, indemnizaţii, prime, premii, sporuri);
• indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net, cuvenite administratorilor la companii/societăţi naţionale, societăţi comerciale precum şi la regiile autonome;
• sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale consti­tuite prin subscripţie publică;
• sumele primite de către angajaţii cu convenţie civilă sau contracte de management;
• sumele ce se acordă ca indemnizaţie de şedintă reprezentanţilor în adu­narea generală a actionarilor, în consiliul de administraţie şi în comisia de cenzori;
• indemnizaţiile acordate reprezentanţilor statului şi partenerilor sociali în organismele tripartite;
• orice alte drepturi şi indemnizaţii de natură salarială.

1.4. Impozitul pe dividende

În accepţiunea generală, dividendele sunt considerate ca fiind partea din profitul net al unei societăţi comerciale care se distribuie titularilor de acţiuni, în funcţie de valoarea nominală a acţiunilor deţinute.

Legislaţia specifică defineşte dividendele astfel:
– “ o cotă parte din profitul obţinut de societăţile comerciale ce se plăteşte fiecărui acţionar sau asociat, proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel”[4].
– “ o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui participant la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la acea persoană juridică”[5].

În accepţiunea Convenţiei Model a Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică , dividendele sunt definite ca fiind, “venituri provenite din acţiuni, drepturi sau titluri de folosinţă, părţi miniere, părţi de fondator, alte drepturi – exceptând creanţele cu participare la beneficiu,precum şi veniturile din alte părţi sociale asimilate veniturilor din acţiuni de către legislaţia fiscală a statului contractant în care este rezidentă societatea distribuitoare de dividende”.

Impozitul pe dividende se individualizează prin cîteva particularităţi. După codul fiscal, subiect al impunerii în cazul impozitului pe dividende nu poate fi decât o persoană juridică română. Însă, venituri din dividende obţin şi persoanele fizice rezidente (acţionari sau asociaţi) sau cele nerezidente. Această contradicţie aparentă  este reglementată de Codul fiscal astfel: pentru persoanele fizice rezidente dividendele sunt considerate venituri din investiţii, iar  pentru nerezidenţi, în categoria veniturilor impozabile obţinute din România de aceştia sunt cuprinse şi dividendele primite de la o persoană juridică română[6].

1.5. Impozitul pe profit

Impozitul pe profit rămâne unul dintre cele mai disputate impozite, dato­rită faptului că influenţează veniturile operatorilor economici şi este prezentat de multe ori ca având efect negativ asupra capacităţii lor de dezvoltare.

Profitul impozabil se determină ca diferentă între veniturile obtinute din livrarea bunurilor mobile, a serviciilor prestate şi a lucrărilor execu­tate, din vânzarea bunurilor imobile, inclusiv din câştiguri din orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, într-un an fiscal. Din diferenţa rezultată se scad veniturile neimpozabile şi pierderea fiscală rămasă de recuperat din anii precedenti în condiţiile stabilite de lege şi se adaugă cheltuielile nededuc­tibile.

1.6. Impunerea microîntreprinderilor

Pentru a încurja ectivităţile economice s-a acordat microîntreprinderilor[7], dreptul de a opta la plata unui impozit aplicat asupra veniturilor obtinute, dacă îndeplinesc cumulativ, la data de 31 decembrie a anului precedent, următoarele condiţii[8]:

• realizează venituri, altele decât cele din consultanţă şi management, în proporţie de peste 50% din veniturile totale;
• are de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv;
• a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 100.000 euro;
• capitalul social al persoanei juridice este deţinut de persoane, altele decât statul, autorităţile locale şi instituţiile publice.

Cota de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor a fost des modificată.  La început a fost de 1,5%, de 2% în anul 2007, de 2,5% în anul 2008 şi de 3% în anul 2009.

Pentru anul 2010 politica fiscală referitor la acest impozit s-a reorientat, dovedind lipsă de coerenţă. Printr-un ordin al preşedintelui ANAF[9]. vectorul fiscal al contri­buabililor care la 31 decembrie 2009 erau înregistraţi în evidenţele fiscale ca plătitori de impozit pe venitul microîntreprinderilor se modifica, din oficiu, începând cu 1 februarie 2010. În sensul actului normativ emis,începând cu obligaţiile aferente lunii ianuarie 2010, cu termen de decla­rare 25 februarie 2010, contribuabilii care la 31 decembrie 2009 erau înregistraţi în evidenţele fiscale ca plătitori de impozit pe venitul micro­întreprinderilor au fost înregistraţi ca plătitori de impozit pe profit.

1.7. Impozite şi taxe locale

Procesul de descentralizare, căutarea unor soluţii de finanţare a activităţilor la nivelul administraţiei publice locale dat importanţă acestor impozite şi taxe. În mare parte autonomia financiară locală se realizează din impozitele si taxele locale percepute la acesnivel al administraţiei publice.

Acestea sunt reglementate prin legislaţia specifică[10] şi sunt următoarele:

• impozitul şi taxa[11] pe clădiri;
• impozitul pe teren;
• impozitul pe mijloacele de transport;
• taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor si autorizaţiilor în domeniul construcţiilor;
• taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
• impozitul pe spectacole;
• taxa hotelieră;
• taxe speciale;
• alte taxe locale.

Impozitele si taxele locale, amenzile şi penalităţile aferente acestora se constituie integral ca venituri la bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale in raza căreia este situată clădirea sau terenul respectiv, al unităţii administrativ-teritoriale in raza căreia trebuie inmatriculat mijlocul de transport respectiv, sau al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia se prestează sau se autorizează un anumit serviciu public.

2. Impozitele indirect

Impozitele indirecte denumite şi impozite pe consum au menirea să completeze veniturile fiscale obţinute din impozitele directe fiind eficiente din punct de vedere al randamentului fiscal, fapt pentru care ocupă un loc important în toate sistemele fiscale moderne.

2.1. Taxa pe valoarea adăugată

Taxa pe valoarea adăugată (TVA), se stabileşte cu ocazia operaţiunilor privind transferul bunurilor şi serviciilor prestate cu plată sau asimilate acestora. Valoarea adăugată reprezintă diferenta dintre încasările obţinute din vânzarea bunurilor sau prestarea serviciilor şi plăţile efectuate pentru bunuri şi servicii aferente aceluiaşi stadiu al circuitului economic. Ea face trimitere la valoarea nou creată de întreprindere în urma parcurgerii ciclului de productie.

În analiza financiară, taxa pe valoarea adăugată este definită ca fiind: diferenţă între producţia exerciţiului şi marja comercială, pe de o parte, şi consumul intermediar, pe de altă parte.

2.2. Taxele vamale

Taxele vamale sunt cunoscute ca fiind cele mai vechi „impozite”, ca instrumente de politică comercială de natură fiscală. Ele sunt calculate şi percepute de către stat în raport cu valoarea bunurilor şi serviciilor care trec graniţele naţionale, vamale ale statului. Ele, constituie o sursă importantă  de venit pentru bugetul de stat cu impact direct asupra preţului produselor care fac obiectul comerţului exterior. După 1 ianuarie 2007, odată cu  aderarea României la Uniunea Europeană, acest venit al bugetului de stat a scăzut considerabil ca pondere în buget pe măsura construcţiei spaţiului intracomunitar.

În calitate de plătitori ai taxelor vamale apar agenţii economici, persoane juridice şi fizice române sau străine care introduc sau scot din ţară bunuri care intră sub incidenţa codului vamal.

2.3. Accizele

Accizele sunt considerate taxe speciale de consumaţie care fac parte din categoria impozitelor indirecte aplicate asupra unor mărfuri şi produse prove­nite atât din producţia internă, cât şi din import. Ele sunt aplicate unui număr restrâns de produse impozabile, nominalizate în codul fiscal.

Statul, prin intermediul accizelor, utilizate ca pîrghii economico-financiare, urmăreşte, atât colectarea unor venituri mai mari la bugetul de stat, dar şi determinarea comportamentului consuma­torilor, prin preţ, pentru anumite categorii de produse care au efect negativ asupra sănătăţii populaţiei. Ştiinţa recurgerii la acest tip de impozit produce efecte de ordin fiscal dar şi de protecţie socială sau de sănătate, dacă administrarea lui reprezintă un efort conjugat al autorităţilor statului cu ţintă bine definită în combaterea coruţiei şi evaziunii fiscale.  După aderarea României la Uniunea Europeană, procedura de instituire a acestui impozit a suportat un proces de armonizare cu practicile din uniune.

2.4. Taxele de timbru

Taxele de timbru sunt impozite indirecte şi se percep pentru plata serviciilor efectuate de diferitele instituţii ale statului, care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte sau prestează servicii pentru persoane fizice sau juridice.

Ele au caracter obligatoriu şi sunt preluate cu titlu nerambursabil, în raport direct cu serviciul prestat. Între taxe de timbru şi impozite există o diferentă majoră. Dacă impozitele sunt preluate la bugetul statului fără contraprestaţie directă din partea acestuia, taxele de timbru reprezintă plăţi nemijlocit legate de un anumit serviciu specific, prestat de o instituţie publică sau de un notar public.

În categoria actelor sau serviciilor supuse taxei de timbru se includ:

• actele şi serviciile prestate de birourile notariale sau de servicii administrative publice cu atribuţii notariale;
• reclamaţiile şi memoriile taxabile, adresate instituţiilor administraţiei publice;
• certificate de diverse tipuri;
• eliberarea actelor de identitate;
• acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti, indiferent dacă ele sunt sau nu evaluabile în bani;
• eliberarea permiselor de conducere şi a certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor;

Ele pot fi grupate pe instituţii care oferă servicii taxabile, după cum urmează:

• taxe de timbru pentru acţiuni şi cereri introduse în justiţie;
• taxele de timbru pentru activitatea notarială:
• taxele asupra transferului dreptului de proprietate;
• taxe aferente dezbaterii procedurilor succesorale;
• alte operaţiuni supuse taxelor de timbru;
• taxele de timbru asupra contestaţiilor privitoare la actele de impozitare;
• taxele pentru întocmirea şi eliberare actelor de starea civilă;
• taxele de timbru în legătură cu actele de identitate;
• taxele pentru eliberarea permiselor şi a altor documente.

 

[1]   Legea nr.571din 2003 privind aprobarea codului fiscal

[2]   Idem, art. 4

[3]   Idem, art. 41

[4] Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale

[5] Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

[6] art.115 alin.1 lit.a din Codul fiscal

[7] Ordonanta nr. 24 din 26 iulie 2001 privind impunerea microîntreprinderilor

[8]   Legea nr,571-2003 privind Codul Fiscal art. 103

[9]   ORDINUL nr. 101 din 28 ianuarie 2010 privind modificarea din oficiu a vectorului fiscal pentru contribuabilii care la 31 decembrie 2009 erau înregistraţi ca plătitori pe venitul microîntreprinderilor

[10] Art.248 din Legea 571/2003, Titlul IX

[11] În baza art. 249 alin. 3 din Legea 571/2006 pentru clădirile proprietate public sau privata a statului ori a unitatilor administrativ-teritoriale, concesionate, inchiriate, date in administrare ori in folosinta, dupa caz, persoanelor juridice, se stabileste taxa pe clădiri, care reprezinta sarcina fiscala a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinta, dupa caz, in conditii similare impozitului pe cladiri