Conducerea înseamnă putere asupra celorlalţi. Unii oameni susţin că un bun lider dispune de capacitatea de a manipula, contola şi a-i determina pe adepţi să-l asculte. Termenul de lider ar trebui rezervat pentru aceia care acţionează în interesul superior al grupului şi în consens cu acesta. Conducerea este o formă de putere, dar cu oamenii mai degrabă decât asupra oamenilor.
Unii oameni sunt născuţi lideri. Cercetările au invalidat concepţia cu privire la liderul înăscut, arătând că abilitatea de aconduce se obţine mai degrabă prin practică. Asocierea dintre anumite variabile ale personalităţii şi eficienţa conducerii s-a dovedit a fi nefructuoasă. Prin urmare, un lider nu este un fericit „accident genetic“
Un lider este lider în orice împrejurare. Corelată cu noţiunea de lider înăscut, este şi concepţia că un bun lider într-o situaţie este bun în oricare alta. Această concepţie subevaluează puterea circumstanţelor de mediu în a determina eficienţa liderului.
Un bun lider este foarte iubit. Un lider recunoscut al unui grup nu trebuie să fie cel mai iubit membru al grupului; există multe situaţii in care acţiunile liderului sunt în dezacord cu opiniile membrilor grupului. Unii lideri pot fi iubiţi de membrii grupului, dar a inspira afecţiune nu este o caracteristică cheie a unui lider.
Grupurile preferă să nu aibă lider. Deşi înţelepciunea populară spune că cei conduşi sunt invidioşi pe autoritatea liderului, cercetările arată că acest lucru nu este întotdeauna valabil. În unele situaţii grupul funcţionează foarte bine fără lider. Totuşi, atunci când sarcinile grupului devin mai complexe şi creşte nevoia de coordonare, satisfacţia şi productivitatea grupului sunt mai mari dacă grupul are lider.
Există şi situaţii în care armele liderului se pot converti în perversiuni. Liderului îi stau la îndemână două pârghii dinamice complmentare pentru a-i influenţa pe colaboratori: persuasiunea şi seducţia (Le Saget, 1999, p. 50). Prin persuasiune, conducătorul se apropie de colaboratorii său, iar prin seducţie îi atrage. Cele două registre de influenţă se bazează pe: magnetismul fizic al liderului (prezenţa sa trezeşte la acţiune), magnetismul intelectului, al gândirii şi al ideilor (liderul este convingător, clar, accesibil), magnetismul inimii (liderul ştie să-i asculte pe ceilalţi) şi magnetismul sufletului – carisma.
Atracţia fizică, aşa-numitul magnetism fizic al conducătorului, poate fi folosită în scopul realizării unei forţe centripete, de apropiere între acesta şi colaboratorul său. Dar, dacă liderul este complexat, neavenit sau a acces la conducere prin mijloace ilicite, el va perverti rolul în care a intrat. Una dintre manifestările magnetismului fizic pervertit este preeminenţa activismului simulat în defavoarea proactivismului caracteristic liderilor plini de energie debordantă şi molipsitoare. Un astfel de conducător va inspira teamă sau inhibiţie (ibid., p. 52).
Alte concretizări comportamentale ale perversiunii pot fi: cinismul cronic (liderul este dominator, folosindu-se de magnetismul gândirii sale pentru a-l minimiza pe interlocutor); cinismul acut, patologic – manifestat prin comportament paranoid – ce rezidă în interpretarea faptelor astfel încât să se potrivească propriilor idei şi să legitimeze propriile interese (un alt fel de pat al lui Procust); manipularea afectivă, care utilizează ca tehnică duşul scoţian bazat pe alternarea stimulentelor pozitive cu cele negative; exacerbarea eu-lui liderului, care se exprimă printr-un comportament profetic cu ameninţări apocaliptice în caz de nesupunere.
Meryem Le Saget (ibid., pp 55-56) identifică şapte ancore ale modului de conducere tradiţional, cu scopul de a le deconstrui premisele şi relevanţa în practica managerială: un şef bun este un şef iubit, folosirea biciului şi a zăhărelului, eclipsarea celorlalţi, manifestarea superiorităţii, dorinţa de a avea dreptate cu orice preţ, narcisismul şi spiritul independent.
