Individualitate şi sociabilitate

Fiecare dintre noi ne aflăm într-o dublă condiţie: pe de o parte suntem orientaţi spre noi înşine, ca afirmare a Eului de sine stătător şi, pe de altă parte, suntem condiţionaţi de atributul sociabilităţii. Astfel, ne plasăm între două dimensiuni structurale bazale ale personalităţii – individualitatea şi sociabilitatea, făcând compromisuri relativ costisitoare; în opinia lui Mihai Golu, „formula optimă de integrare este desigur aceea care permite un echilibru şi un control reciproc ale lor, prevenindu-se hipostazierea şi dominanţa absolută a uneia asupra celeilalte“ şi, în plus, „prin renunţarea parţială la individualitate în favoarea sociabilităţii, indivizii acceptă să piardă o parte din voinţa lor şi din spiritul lor de independenţă; astfel, ei vor abandona circumspecţia, teama şi prudenţa, câştigând recunoaştere şi dobândind sprijin din partea altora“ (1997, pp. 136­137).

Nevoia de afiliere nu are o singură origine; Mihai Golu (idem) consideră că există cel puţin trei genuri de motivaţii care conduc spre socializare:

1. ele pot exprima o căutare de identitate prin apropierea unor caractere psihosociale care marchează atât comunalitatea, cât şi diferenţa;
2. ele pot fi efectul unui calcul, individul sperând să dobândească pe această cale anumite avantaje sau agremente materiale sau morale;
3. ele pot traduce, în fine, adeziunea concretă la un ideal, angajamentul pentru o cauză şi predispoziţia la servitute.

Autorul citat subliniază faptul că aderarea la o organizaţie nu se face fără ca individul să nu urmărească un „câştig“ oarecare; în plus, el face o afirmaţie demnă de reţinut pentru cei care conduc organizaţii: „se aderă rar din convingeri şi se militează şi mai puţin din conştiinţă“ (1997, p. 138).

Tot din perspectiva individualitate-sociabilitate, în lucrarea Amurgul datoriei, Gilles Lipovetsky (1996, p. 212) semnalează una dintre contradicţiile esenţiale ale managementului participativ, adică ale neomanagementului: acesta „pune în valoare autonomia individuală, dar elogiază în acelaşi timp fuziunea comunitară, care stimulează competiţia între oameni şi, simultan, spiritul de echipă şi idealul de consens, care exaltă adeziunea voluntară a indivizilor dar o prescrie ca «obligatorie», care ridică în slăvi concomitent dezvoltarea individului şi punerea tuturor energiilor în slujba întreprinderii. Şi, mai departe, „individualismul postmoralist nu intră în contradicţie cu spiritul de echipă, de întrajutorare şi de încredere, ci cu managementul mecanicist şi disciplinar care descurajează dorinţa de iniţiativă, şi de recunoaştere individuală“.

Simbioza dintre individ şi organizaţie nu mai are substanţă de vreme ce interesele lor sunt acum (poate au fost şi altădată, dar contextul era altul) atât de diferite: oamenii caută să se bucure de viaţă, să-şi aproprie plăceri legate de consum, iar organizaţia, parcă inanimată, urmăreşte ca întotdeauna obţinerea profitului. Dar organizaţia este sistemul populat, în care oamenii interacţionează pentru atingerea unor obiective legate de profit şi de dezvoltare. Aceiaşi oameni se comportă ca şi cum nu-i interesează producţia, pe de o parte şi, pe de alta, realizarea lor în plan profesional şi uman este legată de întreprindere. Paradoxul este că şi anume că eul colectiv nu este sprijinit de eul individual şi reciproc.

De aceea, grupurile şi, în particular, echipele nu mai vibrează la sloganuri despre spiritul umanist al comunităţii, ele încearcă să identifice doar frecvenţele de rezonanţă, acele întâmplări ale muncii prin care unii găsesc că se pot sprijini pe alţii în încercarea lor de a se împlini în plan personal.

Managerii momentului vor exploata cu siguranţă această preferinţă atitudinală şi comportamentală, vor fi nevoiţi să accepte pluralismul, divesitatea, iniţiativa individuală şi descentralizarea puterii pentru a salva ansamblul. „Mobilizarea oamenilor devine un slogan găunos fără o gestiune orientată spre recunoşterea principiului de responsabilitate individuală, fără ambiţia de a realiza echitatea şi de a permite participarea tuturor la binefaceiloe creşterii, fără luarea în considerare a diferenţei dintre oameni în procesul muncii“ (ibid., p. 213).

Împreună cu E.E. Sampson şi cu J.T. Spence pe care îi citează, Pantelimon Golu (2001, p. 284) constată că epoca modernă instaurează şi se bazează pe o nouă paradigmă: preeminenţa individului asupra grupului.

Indivizii sunt văzuţi ca fiind capabili să-şi modeleze liber propria identitate, să-şi aleagă scopuri proprii şi să dea socoteală de acţiunile lor. Persoana este văzută ca fiind separată de contextul ei. Identitatea personală este considerată ca precedând şi fiind distinctă de calitatea de membru al grupului. Indivizii preferă să îşi aleagă liber rolurile pe care le joacă în grupurile cu care optează să se unească. Eul real este distinct de calitatea de membru şi este numai minimal influenţat de aceasta.

Aderarea la o formaţiune socială de tip grupal este mijlocul principal prin care personalitatea şi calităţile individuale pot fi formate, dezvoltate sau cizelate cu sprijinul membrilor grupului respectiv. Spiritul liber îl determină pe individ să facă opţiunile despre care crede că îi pot ajuta propriei dezvoltări şi că pot contribui la creşterea calităţii vieţii lui; dar, nevoile de autoîmplinire nu pot fi satisfăcute decât cu sprijinul altora.

De-a lungul istoriei umane, până în urmă cu câteva decenii, indivizii erau consideraţi ca fiind piesele unui uriaş ansamblu social cu funcţiuni bine determinate; grupul – inclusiv familia, organizaţia şi societatea erau entităţi care le dirijau conduita. Orice ieşire din această paradigmă era sancţionată drastic pentru că era considerată periculoasă pentru stabilitatea ansamblului. Soliştii erau consideraţi adeseori rebeli, disidenţi sau oponenţi. De vreme ce indivizii erau influenţaţi de grupurile de apartenenţă, ei nu se puteau exprima liber şi nu puteau contribui la propria bunăstare. Epoca postindustrială, a destructuralismului a ridicat vălul de pe mitul grupului; acesta poate fi puternic numai dacă membrii săi sunt puternici în plan individual, numai dacă scopurile individuale sunt atinse şi trebuinţele satisfăcute. Indivizii au constatat că este mai profitabil să te sprijini pe grup decât să-ţi propui să-l întăreşti doar de dragul coeziunii şi promisiunilor de mai bine. Pe de altă parte, paradigma individualităţii, a irepetabilităţii individului şi a acceptării diversităţii este greu de gestionat în oricare organizaţie. Mişcările spontane ale indivizilor, căutarea haotică a binelui la scară socială, absenţa

reperelor şi a normelor face ca entropia societăţilor să crească necontenit. De-abia în aceste condiţii, a conduce grupuri şi societăţi reprezintă o adevărată artă.

Fiecare dintre noi ne aflăm într-o dublă postură: suntem creatori de grupuri, dar şi modelaţi de către grupuri. Pe de o parte, suntem promotorii, susţinătorii sau aderenţii unor formaţiuni sociale cu scopul de a ne satisface nevoi primare, psihologice şi sociale. Pe de altă parte, ambianţa socială şi contextul cultural sunt mediile care determină, formează sau modifică unele dintre caracteristicile personalităţii individuale. Împletirea vieţii sociale cu cea personală este permanentă, coerentă şi armonică. Spunem armonică, pentru că alimentăm cu energie grupurile cărora le aparţinem pentru a beneficia apoi de şansa unei redistribuiri la nivelul indivizilor a energiei aduse în comun; acest schimb permanent de energie dintre sistemul social şi indivizi, face ca fiecare dintre noi să ne aflăm cu o forţă psihologică atât de diferită în momente diferite. Suma energiilor puse la dispoziţia grupului de către membri săi, adică energia totală a grupului, este întotdeauna mai mică decât suma energiilor individuale pentru că păstrăm câte o parte dintre acestea pentru atingerea scopurilor străine de interesele grupului sau ca rezervă. Schimbul energetic cu sistemul social de referinţă este diferit de la un individ la altul ceea ce îşi are justificarea în interesele, nivelul de integrare şi de înţelegere diferite. În tot acest proces, al transferului de informaţii şi mesaje dintre grup şi individ, profilul psihologic al individului este mai mult sau mai puţin stabil. „Punctul de vedere promovat de mulţi psihologi ai personalităţii, care accentuează importanţa individului, presupune că notele individuale de personalitate rămân relativ stabile de-a lungul timpului şi sunt afectate minimal de grup şi de situaţiile sociale“, iar „punctul de vedere al psihologilor sociali şi ai unora dintre psihologii personalităţii este că personalitatea se schimbă în diverse contexte sociale“ (ibid., p. 286). Admiterea şi preluarea unora dintre opţiunile membrilor grupului este un proces selectiv: preluăm numai ceea ce este în concordanţă cu setul nostru de valori, cu propria moştenire genetică. Respingem ceea ce nu contribuie la susţinerea eu-lui, în conformitate cu percepţia noastră despre lume şi despre sine. Suntem interesaţi numai de grupurile care exhibă aceeaşi indicatori de identitate cu ai noştri.

Ca urmare, atitudinea şi comportamentul individual sunt efectele moştenirii genetice şi culturale, ale propriei judecăţi asupra realităţii şi condiţionărilor sociale prescriptive, identitatea persoanei fiind „produsul caracteristicilor înnăscute ale personalităţii, al experienţei singulare, al alegerilor individuale, al calităţii de membru al grupului“ şi, în plus, „personalitatea se formează în contextul interacţiunii cu alţii, care întăresc normele şi valorile acestor grupuri şi modelează calităţile ei unice pentru a asigura conformitatea cu respectivele norme şi valori“ (ibid, p. 287).

Dacă individul nu percepe grupul ca pe un instrument de sprijin există două abordări: căutarea altui grup în care să se regăsească imaginea de sine – efort care poate fi costisitor în planul echilibrului psihic sau încercarea de a aduce normele şi percepţiile membrilor grupului la nivelul şi calitatea reperelor proprii. Sensul schimbului de energie dintre individ şi grup este dat de personalitatea individului şi de argumentarea demersului lui şi, pe de altă parte, de momentul în care se află grupul pe scara maturităţii sale, de puterea sa şi de raportul dintre interesele personale şi cele colective. Procesul de interacţiune individ – grup contribuie la modificarea continuă a celor două entităţi în proporţii diferite. Evident, în timp ce modificarea comportamentului indivizilor este vizibilă, grupul nu pare a fi afectat de interacţiune.

Aderarea la un grup conduce la toleranţă; această formă comportamentală „subsumează factorii psihologici cu influenţă pozitivă asupra dinamicii relaţionale în plan interpersonal şi intergrupal, ea fiind generatoare de securitate, cooperare şi solidaritate“ (ibid., p. 140). Aşadar, toleranţa este favorabilă tuturor: partenerii câştigă încredere, echilibru şi în planul creativităţii, iar subiectul emiţător este recompensat cu protecţie din partea partenerilor. Desigur că toleranţa este unul dintre factorii care determină instalarea formalismului şi conformismului.

Formarea grupurilor este legată de capacitatea indivizilor de a stabili legături sociale, adică de sociabilitatea acestora. Raymon Boudon (1992) distinge între: solidaritate – capacitatea umană de a intemeia grupuri, sociabilitat, – capacitatea umană de a forma structuri în care entităţi individuale sau colective îşi exprimă opiniile şi socialitate – capacitatea umană de a menţine împreună grupurile şi structurile.

Relaţia dintre grup şi indivizii care îl compun are o natură complexă: indivizii au scopuri personale, consonante sau nu cu cele ale grupului, mergând de la suprapunerea peste scopurile colective până la disocierea totală de acestea; orice grup face parte dintr- un sistem constructiv de activităţi şi poate intra în contact sau în competiţie cu grupuri ce îşi definesc scopuri asemănătoare. Din această perspectivă, aspectele definitorii ale grupului sunt: apartenenţa, referinţa şi identificarea.

Membrii unui grup au o relaţie psihologică bazată pe existenţa obiectivelor şi a intereselor parţial sau în totalitate comune, a sentimentelor împărtăşite, a coeziunii, a structurii cvasistabile (organizare, roluri) şi a controlului social intern explicit (norme de lucru, norme de comportament, reguli, obiceiuri).

Yves Saint-Arnaud (2001, p. 269) consideră că trecerea de la individ la grup se poate facilita prin existenţa unei ţinte comune cu valoare de obiectiv. În opinia lui Lefebvre citat de Saint-Arnaud caracteristicile obiectivului comun grupului sunt următoarele:

1. obiectivul trebuie să descrie o situaţie de atins, rezultate dorite (outputs), şi nu activităţi;
2. obiectivul trebuie formulat direct şi simplu: este vorba de comunicarea cu cei care au nevoie să fie informaţi – superiorii, subordonaţii şi cei interesaţi de obiectiv. În cele mai multe cazuri, se consideră pe nedrept că persoanele respective cunosc atât elementele situaţiei, cât şi motivele care stau la baza obiectivului propus;
3. obiectivul trebuie să fie evaluabil, adică specific şi măsurabil. Se vor include precizări referitoare la cantitatea, calitatea şi data realizării, pentru a se putea descrie şi observa obiectivul;
4. obiectivul specifică doar etapele lui care şi când, evitând de ce şi cum: etapa lui de ce va fi depăşită o dată cu analiza situaţiei. Explicaţiile pot fi verbale sau scrise. Etapa reprezintă planul de acţiune;
5. este necesară armonizarea obiectivelor individuale cu cele obiective. De la caz la caz, ele vor fi compatibile cu misiunea organizaţiei, motivul existenţei unităţii şi definiţia rolului;
6. obiectivul trebuie să fie realizabil, adică realist.