Instrumentele specifice responsabilităţii sociale corporative

Evidenţa empirică şi teoretică din ultimii 20 – 30 de ani sugerează că un comportament responsabil social a devenit obligatoriu pentru companiile care doresc să se conformeze cerinţelor societale (argumentul moral al RSC), dar, în acelaşi timp, ajută organizaţiile de afaceri să îşi îmbunătăţească performanţele financiare (argumentul pragmatic al RSC).

Pentru a putea stabili o corelaţie statistică între performanţa corporativă socială şi cea financiară, trebuie evidenţiate şi instrumentele RSC, astfel încât companiile lumii să poată identifica, la modul real, cele mai eficiente şi adecvate mijloace de care pot dispune în îndeplinirea obiectivelor lor economico-sociale.

Într-un raport al Comisiei Europene, intitulat ABC of the Main Instruments of Corporate Social Responsibility (2004), doamna Odile Quintin, directorul general însărcinat cu politica socială la nivel european, considera că „instrumentele caracteristice politicii de RSC joacă un rol fundamental în ceea ce priveşte asigurarea unui cadru propice dezvoltării performanţelor corporative durabile, sprijinind astfel o promovare eficientă a RSC. Aceste instrumente stabilesc nivelele minime de performanţă, ajută companiile să îşi monitorizeze procesele, sistemele şi rezultatele pe care le induc la nivelul comunităţii şi, nu în ultimul rând, încurajează excelenţa în afaceri. Deşi general acceptate ca părţi componente ale mediului de afaceri, procentul companiilor europene care apelează la unul sau mai multe instrumente RSC este scăzut, iar majoritatea firmelor încă ignoră sau nu sunt convinse de beneficiile utilizării acestor instrumente” (2004, p. 5).

În practică există o mare varietate de instrumente pentru a gestiona, măsura, comunica, monitoriza, verifica şi recompensa performanţa asociată responsabilităţii sociale corporative, instrumente care variază de la directive generale, coduri de conduită corporativă ce stabilesc principii pentru un comportament responsabil, până la sisteme complexe de management, instrumente rafinate de comunicare şi metodologii de evaluare a investiţiilor.

 

În cadrul lucrării mai sus menţionate (ABC of the Main Instruments of Corporate Social Responsibility, 2004, p. 1 – 57), Comisia Europeană a evidenţiat instrumentele principale ale RSC, şi anume: codurile de conduită corporativă, standardele de management, raportarea implicării sociale corporative, etichetele ecologice şi sociale, şi investiţiile responsabile social (IRS). De asemenea, aceste cinci instrumente principale au fost grupate pe trei categorii:

 

1. Managementul responsabil social include instrumente ce stabilesc standarde
   de performanţă şi aspecte de management utilizate de către companii pentru a încorpora
   valorile caracteristice responsabilităţii sociale corporative în cadrul strategiilor şi operaţiilor
   proprii de afaceri şi a obţine o îmbunătăţire a performanţelor lor corporative (codurile de
   conduită, standardele de management, raportarea implicării sociale). Aceste trei tipuri de
   instrumente sunt complementare şi se susţin reciproc; astfel, pentru o transpunere corectă
   şi eficientă a unor principii teoretice în practică, un cod de conduită trebuie să fie completat
   de către un sistem de management care să definească obiective, procese, roluri şi
   responsabilităţi, iar sistemele de management includ frecvent mecanisme de raportare şi
   m ăsurare care permit o evaluare continu ă a progresului înregistrat şi o identificare a
   aspectelor ce trebuie îmbunătăţite.
2. Consumul responsabil social descrie instrumente de piaţă (de obicei,
   etichetele), în special adresate consumatorilor, care certifică faptul că producţia şi
   comercializarea acelor produse atestate de ele au respectat un set de criterii de ordin
   socio-ecologic.
3. Investiţiile responsabile social ilustrează diferitele abordări, produse şi
   instrumente oferite investitorilor responsabili (fondurile sociale, ecologice şi etice, fondurile
   de pensii, indicii de sustenabilitate, evaluarea portofoliilor şi angajamentul acţionarilor).

 

 

 

1. Codurile de conduită (engl. Codes of conduct):

Un cod de conduită reprezintă o enunţare formală a unor reguli şi principii ce definesc anumite standarde de comportament corporativ sau industrial. Aceste standarde vizează o mare varietate de aspecte: drepturile omului şi ale muncii; utilizarea forţelor de securitate; mita şi corupţia, în special în ţările în care autorităţile publice nu reuşesc să asigure respectarea legală a unor standarde minime; aspectele legate de sănătatea şi siguranţa utilizării unui anumit produs; standardele de mediu.

Codurile de conduită pot îndeplini diverse funcţii; astfel, ele sunt considerate: elemente principale ale culturii corporative şi modalităţi eficiente / funcţionale de definire a unor relaţii corespunzătoare între sectorul privat de afaceri şi guverne; instrumente pentru luarea deciziilor şi prevenirea sau rezolvarea diverselor tipuri de conflicte ce pot să apară între stakeholder-i; instrumente pentru managementul resurselor umane; instrumente de marketing sau promovare a unei mărci.

De obicei, companiile consideră codurile de conduită ca fiind instrumente valoroase de management şi apelează la ele, în principiu, din patru motive: în primul rând, pentru a face cunoscute valorile şi standardele etice conform cărora îşi conduc afacerile; în al doilea rând, pentru a influenţa practicile de afaceri ale partenerilor lor globali; în al treilea rând, pentru a consolida o politică a practicilor responsabile în cadrul companiilor; în al patrulea rând, pentru a informa consumatorii în legătură cu principiile pe care le respectă în producerea bunurilor şi serviciilor şi pentru a răspunde la presiunea publică sau a preveni criticile care li se pot aduce, în special dacă vânzările lor depind în mod fundamental de imaginea de marcă sau de opinia publică. În plus, Levis (2006, p. 51) identifică şi un al cincilea motiv: companiile, în special cele multinaţionale, percep codurile de conduită ca pe o alternativă la reglementările publice / guvernamentale.

Ca rezultat al implementării unui cod adecvat de conduită, o organizaţie de afaceri poate să câştige în termeni de reputaţie corporativă, dar poate să obţină şi beneficii suplimentare: îmbunătăţirea relaţiilor cu partenerii de afaceri, promovarea unei bune guvernanţe corporative şi a respectării legilor în diferitele ţări în care îşi desfăşoară activitatea şi sporirea calităţii şi productivităţii angajaţilor ca urmare a unui climat de muncă mai sănătos.

Cu toate acestea, codurile de conduită sunt instrumente voluntare şi ele vin să completeze, nu să înlocuiască, legislaţia naţională şi internaţională sau dialogul social şi negocierea colectivă. Levis (2006, p. 50) consideră că o reglementare corporativă individuală, realizată de către fiecare companie în parte, nu este la fel de sigură şi de eficientă ca una impusă de către autorităţile publice sau la nivelul unei industrii.

În principiu, există patru aspecte care ar putea influenţa eficienţa unui cod de conduită: transparenţa şi credibilitatea sa; existenţa unor metode clare de implementare, monitorizare şi verificare a respectării principiilor din respectivul cod; problema răspunderii legale pentru încălcarea codului şi cea a impunerii unor măsuri corective pentru diminuarea daunelor produse; acceptarea codului de conduită corporativă drept un cadru principial general, care se aplică tuturor angajaţilor companiei şi partenerilor săi de afaceri.

La nivel internaţional, codurile de conduită au cunoscut o proliferare şi o diversificare mare, datorită interesului public tot mai accentuat în ceea ce priveşte impactul socio-ecologic al companiilor şi conduita lor etică. În publicaţia Comisiei Europene (2004) apar şase tipuri de coduri de conduită:

• coduri corporative, adoptate unilateral de către companii;
• coduri specifice anumitor sectoare industriale sau asociaţiilor comerciale, adoptate de către un grup de companii dintr-o anumită industrie;
• coduri europene sau internaţionale, negociate de către partenerii sociali (ex.: Codurile europene în sectoarele comerţului, textilelor, lemnului şi zahărului; Acordurile cadru negociate între companii multinaţionale şi organizaţii internaţionale ale muncii);
• coduri multi-stakeholder, adoptate ca rezultat al iniţiativelor comune din partea firmelor, sindicatelor şi organizaţiilor non-guvernamentale (ex.: Codul de bază al Ethical Trading Initiative);
• coduri cadru, dezvoltate de către sindicate, organizaţii non-guvernamentale sau diverse organizaţii, care servesc drept puncte de referinţă pentru elaborarea codurilor unilaterale de conduită corporativă (ex.: Principiile drepturilor omului elaborate de către Amnesty International pentru companii);
• coduri inter-guvernamentale, negociate în cadrul organizaţiilor internaţionale (ex.: Liniile de conduită ale OCDE pentru companiile multinaţionale; Declaraţia tripartită de principii a OIM cu privire la companiile multinaţionale şi la politica socială; Declaraţia OIM cu privire la principiile fundamentale şi la drepturile angajaţilor la locul de muncă; Principiile generale ale ONU pentru companii) (2004, p. 7 – 14).

 

 

 

1. Standardele de management (engl. Management standards): Aceste standarde sau sisteme generale de management sunt instrumente corporative interne, pe care companiile şi alte organizaţii de afaceri le folosesc pentru integrarea valorilor proprii în cadrul activităţilor curente, şi vizează o serie de proceduri, etape şi specificaţii la care organizaţiile apelează în vederea operaţionalizării unui proces sau a unei activităţi. Standardele de management pot fi de două feluri: de proces – cele care se referă la tipul de proces şi la etapele implementării lui – şi de performanţă – cele care vizează măsurarea şi raportarea performanţei şi a progresului.

În vederea asumării unei RSC eficiente, companiile ar trebui să dezvolte sisteme pentru implementarea, monitorizarea şi evaluarea politicilor şi practicilor lor responsabile social, care să includă definiţia obiectivelor, proceselor, rolurilor şi responsabilităţilor, mecanismele de măsurare şi raportare a progresului înregistrat şi măsurile corective. Sistemele de management ajută la îmbunătăţirea administrării strategice a RSC şi consolidează performanţa socială a companiei, responsabilitatea şi credibilitatea ei; ele facilitează identificarea şi gestionarea eficientă a riscurilor sociale şi ecologice, implică stakeholder-ii într-un mod activ şi sistematic şi sporesc eficienţa de ansamblu a organizaţiei prin intermediul unei analize raţionale a datelor şi a unei mai bune coordonări între diferitele departamente funcţionale ale companiei. De aceea, se apreciază că standardele de management pot fi considerate modele utile pentru companii şi instrumente de comunicare a performanţei corporative.

În mod analog codurilor de conduită, şi standardele de management sunt voluntare, iar succesul lor depinde de gradul de acceptare de care se bucură pe piaţă. Deşi sunt instrumente utile ce ajută la o mai bună implementare a legislaţiei, adoptarea standardelor de management nu exonerează compania de responsabilitatea îndeplinirii obligaţiilor sale legale.

Implementarea eficientă a unui standard de management va lua în considerare cel puţin următoarele trei aspecte: transparenţa şi independenţa procesului de atestare a standardului; problema definirii şi măsurării performanţei corporative în acest domeniu; argumentele pro şi contra procesului de standardizare a responsabilităţii sociale corporative.

Comisia Europeană a identificat cinci categorii principale de iniţiative relevante în acest domeniu:

• standarde referitoare la sănătatea şi siguranţa locului de muncă (ex.: SA 8000 -Social Accountability on Labour Conditions; ILO-OSH 2001 – International Labour Organization on Occupational Safety and Health Management; OHSAS 18001 -Occupational Health and Safety Zone);
• standarde de management al calităţii şi alte proceduri generale asociate RSC (ex.: ISO 9000 – International Standard Organization requirements for an effective quality management system; EFQM Excellence Model – European Foundation for Quality Management model for business excellence; ISO 26000 – International Standard Organization providing guidelines for social responsibility; ISO CR MSS – International Standard Organization procedure on Corporate Responsibility Management System Standards; AA 1000 – AccountAbility stakeholder engagement standard);
• standarde de management al mediului (ex.: EMAS – Eco – Management and Audit Scheme; ISO 14000 – International Standard Organization in the field of environmental management);
• standarde naţionale (ex.: SIGMA project – Sustainability Integrated Guidelines for Management, UK);
• standarde specifice anumitor sectoare (ex.: FORGE – Guidance on corporate social responsibility management and reporting for the financial services sector, UK) (2004, p. 15

–   27).

 

 

 

1. Raportarea implicării sociale (engl. Sustainability reporting): Problema raportării gradului de sustenabilitate a unei companii vizează aspecte ce ţin de comunicarea corporativă a performanţelor sale economice, sociale şi de mediu. Raportarea implicării sociale reprezintă produsul final, la care se ajunge prin parcurgerea succesivă a două etape: prima etapă se referă la colectarea şi prelucrarea datelor în vederea măsurării performanţelor sociale şi ecologice, prin compararea lor cu anumiţi indicatori specifici; a doua etapă a procesului de raportare este cea a evaluării şi verificării / auditării corectitudinii informaţiilor prezentate în raportul public al companiei.

Măsurarea performanţelor sociale şi ecologice ale companiilor se realizează apelând la indicatorii generali de performanţă (engl. key performance indicators). Până în prezent, un accent mai mare s-a acordat măsurării performanţelor corporative de ordin ecologic, deoarece dezvoltarea unor indicatori eficienţi ai performanţei sociale este mult mai dificilă şi laborioasă.

În acest context, companiile dezvoltă şi implementează standarde pentru măsurarea, evaluarea şi verificarea performanţelor lor ecologice şi sociale; aceste linii de conduită pot îmbrăca diverse forme, de la cele voluntare la cele obligatorii, de la cele ce tratează un aspect unic la cele ce abordează o varietate de probleme, de la standarde de proces la standarde de performanţă.

Raportarea socială şi ecologică reprezintă un instrument de comunicare, adresat stakeholder-ilor interni şi externi ai companiei, dar este, în acelaşi timp, şi un instrument de management, oferind companiei posibilitatea unei abordări sistemice a dezvoltării durabile, prin măsurarea progresului înregistrat şi prin definirea strategiei şi a obiectivelor ce trebuie îmbunătăţite. Principalii factori care determină companiile să se implice în acest proces al raportării sociale sunt: presiunea venită din partea acţionarilor şi a diverselor grupuri de stakeholder-i, îndeplinirea cerinţelor de ordin legal, avantajul competitiv obţinut şi consolidarea imaginii corporative şi a relaţiilor publice.

La fel ca şi în cazul celor două instrumente prezentate anterior, raportarea gradului de sustenabilitate a unei companii reprezintă o iniţiativă voluntară, deşi se încearcă reglementarea acesteia pe anumite segmente. De asemenea, se poate constata şi o presiune tot mai mare din partea diverselor grupuri de interese pentru o evaluare a performanţelor corporative realizată în mod obiectiv, apelând la auditori independenţi.

Raportarea implicării sociale a unei companii este influenţată, la modul decisiv, de următoarele aspecte: menţinerea unui echilibru dinamic între flexibilitatea unui raport -pentru a răspunde la cerinţele specifice ale fiecărei companii – şi standardizarea proceselor şi a informaţiilor prezentate în cadrul acestuia – pentru a facilita compararea organizaţiilor de afaceri; evaluarea tuturor aspectelor relevante cu privire la sustenabilitatea de ansamblu a companiei; importanţa şi dificultăţile asociate cuantificării indicatorilor non-financiari; conştientizarea impactului respectivei raportări; evaluarea şi auditul raportării corporative; în sfârşit, considerarea aspectelor voluntare, alături de cele obligatorii, în cadrul procesului de raportare a sustenabilităţii unei companii.

Comisia Europeană a evidenţiat trei tipuri principale de raportare socială:

• raportare publică naţională, în special în zona Europei, ce susţine dezvoltarea raportării sociale şi ecologice a companiilor;
• raportare multistakeholder (ex.: GRI – Global Reporting Initiative – Iniţiativa multi-stakeholder pentru dezvoltarea şi diseminarea unui cadru global voluntar al raportării sustenabilităţii corporative; AA 1000s – AccountAbility Assurance Standard);
• alte raportări (ex.: BITC – Business in the Community, UK) (2004, p. 28 – 40).

1. Etichetele ecologice şi sociale (engl. Labels):

Etichetele sunt instrumente de piaţă care au ca rol promovarea unei cereri echitabile şi sustenabile, prin influenţarea deciziilor de cumpărare ale consumatorilor, distribuitorilor, producătorilor, comercianţilor; în practică, ele se manifestă sub forma anumitor simboluri, care însoţesc produsele / serviciile şi care certifică faptul că în producţia şi comercializarea respectivelor produse / servicii s-au respectat un set de criterii de ordin etic, social sau ecologic.

Etichetele sociale, ecologice sau cele care promovează un comerţ corect (echitabil, pe bază de reciprocitate) au apărut ca urmare a unui interes tot mai accentuat al consumatorilor faţă de producţia şi comercializarea bunurilor pe care le achiziţionează. Aceste instrumente pot fi emise de către producători individuali (etichete auto-declarate), anumite sectoare industriale, organizaţii non-guvernamentale, organizaţii multistakeholder şi autorităţi publice; ele vizează fie un aspect unic (angajarea minorilor sau conservarea pădurilor), fie o serie de probleme (condiţiile de angajare şi de muncă, comerţul corect / echitabil, dezvoltarea comunităţii şi protecţia ecosistemelor naturale). Spre deosebire de etichetele organice sau de siguranţă, aceste etichete nu oferă informaţii cu privire la caracteristicile interne ale produsului şi se aplică, în special, produselor importate, vizând consumatorii din ţările dezvoltate şi producătorii din ţările în curs de dezvoltare.

Etichetarea socială atestă faptul că organizaţiile de afaceri recunoscute prin etichete sau sisteme de certificare socială îndeplinesc standardele internaţionale ale muncii, în timp ce iniţiativele ce vizează promovarea unui comerţ echitabil au o abordare mai largă, punând un accent mai mare pe dezvoltarea durabilă a comunităţii în ansamblul său. Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un producător sau un comerciant pentru a fi atestat sunt stabilite de către organizaţii de etichetare, precum Fair Trade Labeling Organization, Forest Stewardship Council, iar certificarea propriu-zisă se face fie de către organizaţia de etichetare, fie de către o agenţie acreditată de aceasta.

În general, etichetele – ca instrumente ce promovează o politică de RSC – au un rol şi un impact potenţial destul de scăzute, dat fiind faptul că ele se adresează doar anumitor nişe de piaţă şi se aplică preponderent produselor importate. De aceea, una dintre priorităţile asociate produselor şi serviciilor responsabile social este sporirea vizibilităţii şi transparenţei lor; în plus, alte aspecte ce trebuie considerate sunt următoarele: oferirea de informaţii corecte şi accesibile celor cărora le sunt destinate respectivele produse; menţinerea unui echilibru corect între sporirea numărului de etichete de pe piaţă şi convergenţa lor; monitorizarea şi verificarea modului în care entităţile certificate respectă criteriile iniţiale de atestare; problema finanţării procesului de etichetare; eliminarea potenţialelor efecte negative.

Comisia Europeană consideră că iniţiativele relevante în domeniu se pot împărţi în trei mari categorii:

• etichete ce promovează un comerţ echitabil (ex.: etichetele organizaţiilor de etichetare şi certificare: FLO International – Fair-trade Labeling Organization; IFAT – International Federation for Alternative Trade; EFTA – European Fair Trade Association; NEWS! -Network of European World Shops);
• etichete sociale (ex.: Belgium Social Label; Rugmark Label; Flower Label Program);
• etichete ecologice (ex.: EU eco-label – „Floarea UE”; eticheta FSC – Forest Stewarship Council; PEFC – Pan-European Forestry Certification) (2004, p. 41 – 47).

 

 

 

1. Investiţiile responsabile social (engl. Socially Responsible Investment): Investiţiile responsabile social consideră simultan obiectivele financiare ale investitorilor şi preocupările lor referitoare la aspectele de ordin etic, social sau ecologic, prin integrarea angajamentelor de sustenabilitate în deciziile de investiţii. Ultimii ani au marcat o creştere spectaculoasă a importanţei acordate de către investitori acestui tip de investiţii, urmărind tendinţele generale manifestate pe piaţă. Investiţiile responsabile social reprezintă o modalitate eficientă de a induce o modificare rapidă în comportamentul corporativ: valorile organizaţionale se transpun în acţiuni pozitive, iar compania promovează progresul social şi ecologic.

La nivelul organizaţiilor de afaceri, prezintă interes analiza investiţiilor instituţionale responsabile social, realizate de către diverse fonduri de pensii şi de investiţii, fundaţii, bănci, companii de asigurări şi alte instituţii financiare. Investitorii instituţionali concretizează angajamentele lor socio-ecologice prin selectarea companiilor în care urmează să investească – pornind de la evaluarea lor după criterii etice, sociale şi ecologice – şi prin angajamentul sau activismul acţionarilor.

Există o mare varietate de produse şi instrumente specifice investiţiilor responsabile social, dintre care cele mai importante sunt: fondurile ecologice, sociale şi etice -fonduri mutuale ce selectează portofoliile de acţiuni folosind criterii ecologice, sociale şi etice; fondurile de pensii – ce investesc o parte din fondurile deţinute conform criteriilor de responsabilitate socială; indicii de sustenabilitate – DJSI, FTSE4 Good, Domini 400, Ethibel etc., care au un rol important în relaţia dintre fondurile alocate investiţiilor responsabile social şi performanţa lor financiară; şi procesele de listare a titlurilor de valoare – ce trebuie să ofere investitorilor informaţii complete şi relevante pentru evaluarea companiilor.

Câteva dintre aspectele – cheie ce se evidenţiază în legătură cu investiţiile responsabile social sunt: consolidarea condiţiilor de promovare a acestora; accentuarea credibilităţii lor prin transparenţă şi responsabilitate; dialogul continuu dintre companii, analişti financiari şi investitori instituţionali, actuali şi potenţiali.

Publicaţia Comisiei Europene consacră trei tipuri principale de iniţiative relevante în domeniul investiţiilor responsabile social:

• criterii pentru investiţiile responsabile social şi informarea publică (ex.: Transparency guidelines for sustainable investment funds – ‘Eurosif transparency guidelines’);
• agenţii de selectare şi clasificare a companiilor responsabile social (ex.: CSRR-QS 1.0 – Quality Standard for Corporate Social Responsibility Research);
• dialoguri între companii şi analişti / investitori financiari (ex.: Association of British Insurers (ABI) Disclosure Guidelines) (2004, p. 48 – 52).

 

În concluzie, presiunea venită din partea societăţii pentru o mai mare responsabilitate şi transparenţă corporativă a determinat companiile să ţină cont şi de impactul pe care operaţiile lor de afaceri îl pot avea asupra mediului social sau ecologic şi să raporteze cu privire la performanţele lor în aceste domenii.

Rolul instrumentelor de responsabilitate socială corporativă este de a consolida abordarea strategică a companiilor cu privire la performanţele lor sociale, astfel încât să-şi transforme implicarea într-un avantaj competitiv real.