Este cunoscut faptul că primele studii asupra conducerii s-au focalizat asupra calităţilor personale, asupra trăsăturilor de caracter ale celor aflaţi la conducere şi s-au constituit în aşa-numitele teorii caracteriale. Mult timp s-a considerat că un conducător se naşte ca atare. Această convingere a pornit de la înşişi Henri Fayol şi Frederick Taylor
- întreprinzători de succes şi personalităţi marcante ale ştiinţei managementului. După cum ne asigură G.A. Cole (2000, p. 68), efortul sistematic a lui C. Handy din 1976 a demonstrat că în doar în 5% dintre studiile privind caracteristicile cheie ale conducătorilor se regăsesc aceleaşi trăsături. Se demonstrează, astfel, că trăsăturile înnăscute – inclusiv carisma, dar şi cele dobândite nu pot asigura decât în rare cazuri sau în mică măsură succesul celor care conduc. Cu toate acestea, utile mai ales pentru training-ul managerilor sunt: înţelegerea şi stăpânirea domeniului de activitate, cunoştinţele profesionale solide, capacitatea de a urmări procesele şi fenomenele specifice şi conexe, capacitatea de analiză şi capacitatea de sinteză, deschidere spre problemele colaboratorilor, empatie, echilibru emoţional, atitudine proactivă, imaginaţie şi creativitate, inteligenţă (capacitatea de adaptare la situaţii diverse şi supleţe în gândire), capacitatea şi dorinţa de se perfecţiona, capacitatea de introspecţie, capacitatea de a-şi cunoaşte limitele, punctele tari şi punctele slabe etc.
Există, desigur, şi o parte întunecată a unora dintre conducători: aceştia consideră că pe umerii lor stă întreaga lume, ei conduc dominând, semănând teamă şi insecuritate. Controlul este singurul instrument în care cred cu adevărat. Ei se bazează pe concepte şi tehnici simpliste şi cinice privind modul de conducere: „manipulare, tactici de intimidare, şmecherie, retorică nesinceră, managementul imaginii, vindecarea prin panică, şocuri puternice“ (Chapman Walsh, 2000, p. 220). Şi, mai departe, „ei creează organizaţii nesănătoase în care nimeni nu poate să fie liber“. Diana Chapman Walsh consideră (ibid., p. 219) că este necesar ca fiecare conducător trebuie să aibă curajul de a fi un amator, de a învăţa descoperind lumea.
