Nu căutaţi în dicţionare cuvântul „antimanagement” pentru că nu îl veţi găsi. Dicţionarele ne explică deocamdată că particula ”anti” este un element de compunere însemnând ”împotriva”, ”în contra”, ”opus”, care serveşte la formarea unor substantive şi adjective. Au devenit deja familiare construcţii lingvistice de genul: uman-antiuman, ştiinţific-antiştiinţific, şoc-antişoc, fonic-antifonic, virus-antivirus, furt-antifurt.
În fizica nucleară sau fizica particulelor elementare se foloseşte construcţia lingvistică particulă-antiparticulă şi, respectiv, materie-antimaterie. Antiparticula este o particulă elementară care are aceeaşi masă şi aceeaşi viaţă medie cu o altă particulă elementară, dar care diferă de aceasta prin semnul sarcinii electrice şi prin unele însuşiri fizice. Această diferenţă în sensul sarcinii electrice determină un comportament diferit al antiparticulei faţă de particula pereche atunci când se află într-un câmp electromagnetic. De exemplu, pozitronul are aceeaşi masă cu a electronului, dar are sarcină electrică pozitivă, deci de sens opus electronului. Deplasarea lui într-un câmp electromagnetic se face în sens invers faţă de deplasarea electronului.
În acest context semantic să considerăm managementul ca fiind obiectul virtual de referinţă, definit printr-o masă virtuală şi o serie de caracteristici. Aceste caracteristici fac ca într-un proces real de producţie managementul să realizeze o serie de rezultate fundamentale, cum sunt:
- Să reducă entropia organizaţională.
- Să crească eficienţa, eficacitatea, calitatea şi performanţa.
- Să crească satisfacţia clienţilor, angajaţilor şi acţionarilor.
- Să asigure un avantaj competitiv.
Prin contrast, antimanagementul este obiectul virtual caracterizat prin aceeaşi natură şi masă virtuală ca şi managementul. Are aceleaşi caracteristici ca şi managementul, dar de semn opus, care fac ca într-un proces real de producţie antimanagementul să conducă la obţinerea unor rezultate opuse celor de mai sus:
- Să crească entropia organizaţională.
- Să scadă eficienţa, eficacitatea, calitatea şi performanţa.
- Să scadă satisfacţia clienţilor, angajaţilor şi acţionarilor.
- Să nu asigure un avantaj competitiv.
În concluzie, antimanagementul nu înseamnă inexistenţa managementului, ci prezenţa lui, dar reflectată într-un mediu cultural caracterizat pe antivalori cum sunt: nemunca, necisntea, iresponsabilitatea, incompetenţa, etc. Antimanagementul este managementul care se dezvoltă într-un câmp valoric negativ, în sensul opus performanţei şi avantajului strategic (Brătianu, 2003c). Diferenţa dintre management şi antimanagement o dă, în ultimă instanţă, cultura organizaţională şi interacţiunea ei cu mediul de afaceri extern. La extreme distingem:
- O cultură organizaţională stimulativă care are la bază un câmp valoric pozitiv şi în care procesul de management se dezvoltă prin muncă, cinste, eficienţă, competenţă, responsabilitate, etc. Această cultură permite procesului de management să creeze performanţă şi excelenţă. Este o cultură organizaţională deja produsă şi valorificată în capitalism.
- O cultură organizaţională nestimulativă, care are la bază un câmp valoric negativ caracterizat prin: nemuncă, necinste, ineficienţă, incompetenţă etc. Această cultură organizaţională contribuie fundamental la crearea şi dezvoltarea antimanagementului, a neperformanţei şi la limită, a falimentului sau catastrofei. Este o cultură organizaţională care a dominat economia socialistă şi care se regăseşete şi astăzi în regiile naţionale şi multe dintre instituţiile publice.
În realitate, între cele două extreme manageriale – falimentul şi excelenţa – există un câmp valoric continuu, câmp străbătut de firmele româneşti care îşi dezvoltă culturi organizaţionale tot mai competitive.
