Activitatea desfăşurată de o persoană folosind un computer şi un sistem de telecomunicaţii constituie e-Work (Telework / telecommuting / flexible work / home-based telework).
Aceasta este o activitate umană caracterizată prin: delocalizare; dematerializare (reduce sau elimină componentele materiale: hârtia, consumabilele, spaţiul de birou şi mobilierul aferent, transportul zilnic la birou cu maşina şi consumul de carburant; salvează energia electrică şi alte resurse); deteritorializare; deintermediarizarea; debirocratizare; depersonalizare. Aceasta din urmă poate crea pericolul desocializării, individualizării excesive, înstrăinării şi marginalizării. De aceea, mKM trebuie să imprime o educare continuă prin e-learning/e-training tuturor eWorker-ilor pentru transformarea lor în KNOWLEDGE WORKERS membri ai unei Knowledge Company şi conştienţi de faptul că viaţa socială în Knowledge Community poate fi frumoasă şi mobilă.[1]
Persoanele care folosesc noile tehnologii ale informaţiei şi comunicării -ICT, pentru a-şi realiza munca alternativ de acasa, la birou sau din teren se numesc E-Workers.
Un m-Worker este un e-Worker ce dispune de o mobilitate totală (TM), putând să se deplaseze în spaţiul fizic şi virtual fără restricţii, în regim 4-O : oricine-oriunde-oricând-orice.
Forma avansată de eWork se numeşte m-Working şi reprezintă o alternativă inteligentă de a “recicla” angajaţii care ar urma să fie concediaţi. Munca virtuală, munca mobilă presupune participarea m-Worker-ului la proiecte în echipă (virtual team) a cărei membrii se găsesc în locaţii diferite dar şi în mobilitate totală şi presupune coordonarea şi supervizarea directă, de la distanţă, efectuata de mBoss sau mManager.
Eficienţa mWorker-ilor rezultă şi din numeroasele avantaje personale, precum flexibilitatea de a petrece mai mult timp acasă cu familia sau în locul dorit, eliminarea stress-ului de la birou şi a costurilor pentru deplasarea la serviciu.
Comunicarea dintre angajaţi se realizează cu ajutorul e-mail-ului, messenger-ului şi/sau al audio-video-conferinţei prin Internet.
O trăsătură a organizaţiilor este aceea că ele se bazează pe efort de grup, ceea ce înseamnă că pentru a-şi realiza scopurile depind de interacţiunea oamenilor şi coordonarea lor, o parte importantă din munca în organizaţii fiind prestată de grupuri, în toate organizaţiile apărând şi grupuri informale datorită faptului că se dezvoltă legături de prietenie şi indivizii formează alianţe pentru a-şi realiza munca.[2]
Literatura de specialitate a remarcat câteva forme ale reuniunilor virtuale:[3]
- Videoconferinţa este folosită pentru: consiliile de conducere sau şedinţele operative ale factorilor decizionali aflaţi în locaţii diferite; instruirea de la distanţă a personalului angajat; analiza de proiecte şi contracte între conducătorii de proiect şi experţii aflaţi la distanţă; consultaţiile de marketing între centru şi direcţiile teritoriale în vederea lansării de noi produse şi servicii etc;
- Teleconferinţa presupune ca mai multe persoane aflate la distanţă, să se întâlnescă printr-un sistem audio şi să converseze simultan. Avantajul serverului de videoconferinţă este că poate fi folosit şi ca server de teleconferinţă, dacă nu toţi participanţii au video-telefoane sau sisteme de videoconferinţă ei pot fi conectaţi prin telefonul fix sau mobil pentru a asculta şi interveni cu voce în dezbateri.
- WebConferinţa presupune ca toate persoanele să fie conectate la Internet cu terminalele mobile (dotate cu microfon-casca şi videocam).
Echipele Virtuale includ grupuri multidisciplinare de oameni care lucrează în zone geografice diferite, folosind ICT pentru a-si desfăşura activităţile. Membrii echipei virtuale sunt separaţi fizic şi interacţionează pe cale electronică. Echipele virtuale se caracterizează prin următorii factori:[4]
- Membrii sunt reciproc responsabili pentru rezultatele echipei;
- Membrii sunt dispersaţi geografic (naţional sau internaţional);
- Membrii lucrează mai mult separat decât în aceeaşi locaţie;
- Echipa rezolvă problemele şi ia deciziile în mod unitar;
- Echipa are de obicei mai puţin de 20 de membri;
- Nu este necesar ca membri echipei să fie strânşi la un loc;
- Nu e nevoie să călătorească pentru a se întâlni;
- Membrii echipei pot lucra în schimburi diferite;
- Membrii echipei pot fi sau nu prieteni, cunoscuţi sau necunoscuţi.
Literatura de specialitate a identificat mai multe modele de echipe virtuale:[5]
- Echipele executive, care sunt formate din manageri, care devin membri datorită poziţiei lor în organizaţie. Aceste echipe au, de obicei, caracter semipermanent, cu responsabilităţi faţă de diviziile specifice din organizaţie;
- Echipele de proiect, care sunt create pentru realizarea unor proiecte specifice. Membrii echipei sunt selectaţi după rolul şi experienţa pe care le au faţă de proiect. Aceste echipe sunt create pentru perioada proiectului.
- Echipele de practică sunt cele care ajută oamenii, care au aceleaşi sarcini sau care lucrează în acelaşi domeniu şi care pot beneficia de pe urma împărtăşirii experienţei. Membrii acestor echipe sunt voluntari. Aceste echipe nu au în general caracteristici specifice, dar sunt constituite în scopul de a învăţa şi pentru schimb de experienţă.
[1] Idem;
[2] Gary Johns, „Comportament organizaţional”, Editura economică, Bucureşti, 1998, traducere prof. univ. dr. Ioan Ursachi, pag.5;
[3] Radu Adrian MLEŞNIŢĂ, op.cit;
[4] Idem;
[5] Idem;
