Managementul grupurilor umane

Conceptul de grup

Grupul constituie un ansamblu de persoane aflate în relaţii reciproce, care respectă şi practică aceleaşi norme de comportament şi urmăresc un obiectiv comun.

Grupurile pot rezulta uneori spontan, prin faptul simplei convieţuiri, al asocierii dictate de necesitate şi de interese comune constante. Ele pot avea o durată variabilă, unele fiind efemere şi nedispunînd de structuri instituţionale (grupuri informale), altele persistînd timp îndelungat şi dispunînd de structuri instituţionale, care să le reglementeze raporturile intragrupale şi intergrupale şi să le apere sau să le promoveze interesele (grupuri formale).

Încă de la începuturile omenirii şi pînă în societatea industrială dezvol­tată, primul mediu social a fost familia şi al doilea – grupul uman. Grupul a reprezentat întotdeauna cadrul de organizare şi cooperare, de afirmare şi de siguranţă, a exprimat nevoia de asociere a fiinţei umane.

Studiul grupurilor umane a căpătat un caracter experimental la începutul secolului al XX-lea, cînd cercetările de psihologie socială s-au orientat asupra aşa-numitelor grupuri mici, grupuri restrînse, grupuri primare, microgrupuri (echipa de asistenţă medicală primară, echipa chirurgicală, centrul de sănăta­te rural etc). În psihologia socială, grupul mic cuprinde între 3-4 şi 40-50 de persoane.

Grupul reprezintă un sistem intermediar între individ şi societate. În ace­laşi timp, el constituie şi un mijloc de “alienare” a personalităţii individuale, care trebuie să se supună disciplinei şi rigorii de grup. El conţine o primejdie pentru autonomia şi libertatea persoanei şi reprezintă, în ultimă instanţă, “vio­larea” personalităţii.

Personalităţile sînt foarte diferite, dar, în acelaşi timp, grupul trebuie să fie relativ unitar, ceea ce necesită un efort de adaptare a fiecărei persoane, care reu­şeşte – mai mult sau mai puţin – să se adapteze rigorilor şi necesităţilor grupului.

Totodată, pentru organizaţii cum ar fi: asociaţii, societăţi comerciale, firme, companii, instituţii, spitale, case de asigurări sociale de sănătate etc., grupul poate constitui un „ghem de griji” pentru conducători, o sursă de difi­cultăţi şi de conflicte interpersonale.

Grupul reprezintă o pluralitate de persoane, între care există solidaritate mai mult sau mai puţin accentuată şi se structurează un sistem de relaţii inter- personale. Indivizilor care compun grupul li se aplică termenul de membri (ei pot fi studenţi, elevi, militari, angajaţi ai unei firme, lucrători ai unui serviciu medical etc.).

Grupul este asociat ideii de forţă (forţa fizică, morală, de convingere); expresia „a se grupa” exprimă intenţia tacită a indivizilor, mai mult sau mai puţin conştientă, de a se întîlni, de a accepta şi de a se supune opiniei colecti­ve. În funcţie de caracterul şi personalitatea fiecărui membru, individul poate dori primirea, recepţionarea în grup, sprijinul grupului sau se poate opune unei eventuale deposedări sau disponibilizări de către grup.

Prin urmare, noţiunea de grup este deosebit de complexă. Cercetările mo­derne de psihologie socială încearcă să precizeze din punct de vedere ştiinţific sensul acestei noţiuni, eliminînd din acest concept semnificaţiile sale arhaice (ceată, gloată, hoardă, gintă, sectă) sau metaforice (Turnul Babel, Curtea Mi­racolelor etc.).

Grupurile nu sînt elemente fixe, imuabile. Ele se nasc, se dezvoltă, se menţin, se consolidează sau, din contra, se dispersează, adică au o istorie, un “ciclu de viaţă”. Grupul nu înseamnă doar o sumă, o coaliţie de indivizi adu­naţi întîmplător, ci o structură socială, o comunitate integrată, între membrii căreia funcţionează o reţea de relaţii interpersonale, pentru a realiza partici­parea şi a împărtăşi dorinţele grupului.

Specialiştii în psihologie socială consideră că grupul reprezintă un an­samblu de persoane aflate în interrelaţii în vederea atingerii unor obiective comune şi care se diferenţiază după funcţii sau sarcini.

Grupurile sînt extrem de diverse: familia, grupul de vecinătate, comuni­tatea de vîrstnici, grupul de prieteni, clasa de elevi, grupa de studenţi, echipa de muncitori dintr-o secţie sau atelier, echipa de sportivi, ansamblul artistic, echipa de manageri, echipa chirurgicală, echipa de îngrijiri medicale primare etc. De asemenea, grupuri pot fi considerate şi clicile, găştile sau bandele. În cazul acestor grupuri spontane se manifestă fenomenul reuniunilor temporare sau de durată, caracteristic în măsură mai mare copiilor, adolescenţilor, pensi­onarilor, dar şi persoanelor de diferite profesiuni, manifestîndu-se acolo unde există o afectivitate nesatisfăcută. Alteori, aceste grupuri pot evolua sub for­me mai stabile, de exemplu, de bandă de răufăcători (hoţi, violatori în grup, traficanţi de droguri), cu preocupări antisociale şi urmărind obţinerea unor satisfacţii personale pe seama daunelor produse altora. Aceste grupuri sînt efemere, se desfac uşor sau pot fi uşor substituite. Mai menţionăm, în această categorie, gaşca de prieteni, cu preocupări inofensive, dar care îi abate totuşi pe membrii săi de la includerea activă în societate.

Tipuri de grupuri

Specialiştii nu au căzut încă de acord asupra criteriilor de clasificare a grupurilor umane. Cel mai utilizat este criteriul mărimii (anvergurii) grupu­rilor. Se pare că mărimea grupului poate reprezenta un factor al productivită­ţii. De exemplu, Watson a stabilit un raport de 0,53 între mărime (echipe de muncă formate din 3-10 membri) şi performanţă. La rîndul său, Gibb (1951) consideră că, în cazul grupurilor de discuţii şi decizii manageriale, produc­tivitatea ideilor nu creşte odată cu anvergura. P. Arbousse-Bastide (1968) a propus o altă clasificare, prin identificarea a două tipuri de grupuri: de apar­tenenţă şi de contact.

           În grupul de apartenenţă, persoana este încadrată prin participarea efectivă la un grup profesional sau familial. Există şi o apartenenţă prin „repulsie” sau prin „respingere”. O altă variantă a grupului de apartenenţă este grupul de referinţă (Hyman), în care persoana îm­prumută normele şi valorile.

           Grupurile de contact („faţă în faţă”) pot fi accidentale, fortuite (per­soane puse faţă în faţă într-un compartiment de tren, într-un autobuz, la stadion); pot fi voluntare (în acest caz răspunzînd unor intenţii pre­cise) sau pot fi artificiale (cînd sînt supuse unor reguli convenţiona­le).

Dintr-un alt punct de vedere, grupurile de contact pot fi clasificate în: grupuri de acţiune (pentru realizarea unor obiective), grupuri de formare (cu scopuri educative, pedagogice şi profesionale), grupuri de deliberare (pentru a schimba puncte de vedere), grupuri de decizie (pentru a elabora soluţii prac­tice în probleme de management, marketing, de producţie), grupuri experi­mentale (grupuri de analiză-diagnoză, grupuri de fezabilitate).

Criteriul cel mai important din punctul de vedere al managementului grupurilor este cel referitor la normele admise. Astfel, grupurile de muncă se împart în grupuri formale şi grupuri informale (neformale). Grupurile formale se împart, la rîndul lor, în grupuri de comandă (funcţionale) şi grupuri de ac­ţiune. Grupurile informale pot fi: grupuri de interese şi grupuri de prietenie.

Grupurile formale sînt impersonale, se bazează pe relaţii prestabilite, iar persoanele care le compun sînt interpretate ca o mulţime. Aceste grupuri au rolul de a proteja angajaţii contra abuzului de autoritate, de a reduce conflic­tele, de a stabili relaţii oficiale normale între manageri şi subordonaţi.

Grupurile informale sînt, însă, grupuri neoficiale. De exemplu, dacă în organizarea unei secţii conducerea numeşte un conducător care nu este accep­tat de către colectiv, adesea se desprinde din grup un individ cu personalitate, competent şi simpatizat de membrii grupului, care atrage de partea sa atenţia şi consideraţia colectivului.

Orice manager de la orice nivel al scării ierarhice trebuie să fie conştient de faptul că unei organizaţii formale îi este asociată o organizaţie informală, care nu trebuie ignorată, dacă vrea ca activitatea organizaţiei să fie eficientă şi să nu-şi creeze griji în plus.

Grupurile formale sînt grupuri de muncă oficiale şi lucrative ale orga­nizaţiei (societăţi comerciale, regii autonome, firme, companii, spitale) cu rol de comandă şi de acţiune. Ele se constituie pe bază de acte şi norme oficiale, sînt conduse de un şef ierarhic, de un lider învestit oficial cu autoritate, iar structurile lor se modifică în permanenţă, în funcţie de schimbările organi­zatorice. Aceste grupuri se caracterizează printr-o diviziune strictă a muncii salariaţilor, un sistem de control, recompense şi sancţiuni diferenţiate.

În managementul modern accentul se pune pe grupul de muncă, pe fac­torii motivaţionali care îl animă şi îl pun în mişcare. Relevantă în acest sens este structura propusă de Rensis Likert, denumită structură de grupuri parţial suprapuse. Aceasta constă dintr-o structura piramidală, ierarhică, în care le­gătura dintre grupurile de muncă formale se realizează prin aşa-zisele verigi de legătură, adică printr-un conducător care face parte în acelaşi timp din mai multe grupuri (adică din grupul pe care-l conduce, dar şi din grupul imediat superior). Practica managerială a demonstrat că liderul unui grup nu-şi poate realiza în mod eficient sarcinile de conducere dacă nu este capabil să-şi exer­cite influenţa şi în sus, către vîrful piramidei manageriale.

După cum am menţionat, grupurile formale pot fi:

         grupuri de comandă (funcţionale);

         grupuri de acţiune.

Grupul de comandă este un grup de muncă formal, care cuprinde un lider şi subordonaţii săi. Fiecare lider al grupului raportează unui manager de nivel ierarhic imediat superior. Astfel, acest lider este o verigă intermediară între grupul de jos şi cel de sus, asigurînd coordonarea dintre cele două nive­luri ale organizaţiei. Prin urmare, grupurile funcţionale îşi desfăşoară activi­tatea într-un sistem piramidal, cu inele de legătură între ele.

Grupul de acţiune este, de asemenea, tot un grup de muncă formal, con­ceput pentru realizarea obiectivelor şi programelor elaborate de grupurile de comandă (funcţionale). Grupurile de acţiune pot fi permanente sau tempora­re. Cele permanente au sarcina de a rezolva problemele curente într-un do­meniu limitat (de exemplu, grupuri care elaborează programe de sănătate). Ele mai poartă denumirea de comitete ad-hoc, grupuri de forţă sau grupuri de proiectare.

Grupurile informale (neoficiale) sînt reprezentate de grupuri de muncă stabilite de angajaţi, şi nu de managerii organizaţiei. Ele se constituie pentru a satisface interesele şi nevoile sociale ale unui grup restrîns de salariaţi (ne­voi legate de apartenenţă, de apreciere şi stimă, estetice, de autorealizare şi valorificare a propriului potenţial etc.). Grupurile nonformale nu coincid, de regulă, cu structurile grupurilor formale. Astfel, dintr-un grup informal pot face parte persoane aparţinînd diferitelor subdiviziuni ale organizaţiei, care au unul sau mai multe obiective şi necesităţi comune. Grupul informal are un lider neoficial, care se bucură de autoritate, de competenţă şi de prestigiu, acceptate de către membrii grupurilor.

În cadrul grupurilor informale se pot stabili mai multe tipuri de legături:

           şuviţă – care implică transmiterea informaţiei de-a lungul lanţului de persoane, de la prima pînă la ultima;

           margaretă – în care o persoana foarte activă (liderul grupului) comu­nică cu fiecare dintre membrii acestuia;

           legături necoerente – mai rar întîlnite, cînd informaţiile circulă hao­tic între membrii grupului;

           legături-ciorchine – în care liderul comunică numai cu anumite per­soane selectate, care pot transmite la rîndul lor informaţiile altor per­soane selectate de acestea (este tipul de legătură predominant).

Prezentăm caracteristicile grupurilor informale:

             se constituie în mod spontan, pe baza relaţiilor de simpatie, interese şi preocupări comune;

           au o diversitate de scopuri (lucrative, de promovare a unor idei sau a unor atitudini comune);

           aparţin structurii neoficiale a organizaţiilor;

           rolurile şi statusurile membrilor sînt neoficiale, neobligatorii şi co­respund de obicei valorii autentice a membrilor;

         conţin relaţii subiective, de ordin psihologic;

         sînt puţin sensibile la restructurările organizatorice oficiale;

             rămîn aceleaşi după modificările stabilite de către managerii de vîrf.

Cele mai importante grupuri informale sînt:

           Grupul de interese, care se constituie în scopul de a facilita realizarea de către angajaţi a unui interes comun: de la sport sau hobbyuri pînă la imple­mentarea unei tehnologii noi. Astfel, un grup poate fi alcătuit din persoane pa­sionate de fotbal sau de pescuit, altul – din amatori de muzică simfonică sau de jazz; din „împătimiţii” de calculatoare; din pasionaţii de istoria medicinii etc.

           Grupul de prietenie, întemeiat pe raporturi afective legate de diferite necesităţi: nevoia de a-şi împărtăşi impresiile şi sentimentele, nevoia de a aparţine unei categorii sociale, necesitatea de a fi acceptat de ceilalţi, nevoia de securitate psihică etc. De obicei, membrii unui grup de prietenie obiş­nuiesc să-şi bea cafeaua sau să servească masa împreună, să meargă în grup la spectacole, meciuri sau excursii.

Grupurile informale sînt, de regulă, utile organizaţiei din care fac par­te, prin aceea că facilitează circulaţia informaţiilor şi stimulează dorinţa de colaborare a salariaţilor în îndeplinirea sarcinilor profesionale. Uneori pot apare, însă, efecte nefavorabile, atunci cînd membrii grupului informal pun interesele acestuia mai presus de obiectivele organizaţiei sau dacă în cadrul grupului apar disensiuni şi fricţiuni puternice. De multe ori, aceste disfuncţii interne ale grupului pot determina dizolvarea acestuia.

Holmans a identificat în comportamentul unui grup informal trei elemente:

           activităţile (adică ceea ce realizează membrii grupului);

           interacţiunile (comunicările verbale şi nonverbale din cadrul grupu­lui);

           sentimentele (stările interne ale persoanelor care alcătuiesc grupul).

În raport cu aceste elemente, atitudinea grupului se manifestă într-un

sistem intern şi într-unul extern. Sistemul intern cuprinde elementele menţio­nate, formate spontan în cursul existenţei grupului. Sistemul extern cuprinde aceleaşi elemente, însă impuse grupului pentru a se putea menţine.

În funcţie de natura lor, grupurile informale pot avea efecte pozitive, minimale sau negative asupra obiectivelor organizaţiei. De aceea, managerii trebuie să acorde importanţa cuvenită grupurilor informale, luîndu-le periodic „pulsul” şi ţinînd cont de influenţa acestora asupra activităţilor organizaţiei.