Publicat în

Managementul întreprinderilor din SUA

1 Caracteristici contextuale ale managementului din SUA

După cum apreciază Douglas Allen, Edwin Miller şi Raghu Nath: „Economia S.U.A. se bazează pe principiile capitaliste, însă cel mai bine este caracterizată ca o economie mixtă sau ca un amestec de sectoare private şi publice”. Piaţa internă a S.U.A. este foarte mare, datorit ă nu numai dimensiunii ţării, din punct de vedere al populaţiei, ci şi a existenţei unei foarte numeroase clase de mijloc. O altă trăsătură economică definitorie pentru S.U.A. o constituie existenţa unui puternic sector bancar. Referitor la relaţiile întreprindere, guvern şi administraţie de stat au la bază o legislaţie cuprinzătoare foarte bine pusă la punct. Respectându-se fundamentele concepţiei clasice privind libera întreprindere, se stabilesc însă în mod precis zonele de intervenţie ale statului pentru: asigurarea funcţionării normale a economiei de piaţă, ferind-o de pericolele monopolizării; obţinerea resurselor financiare necesare finanţării parţiale sau integrale a activit ăţilor de importanţă naţională. S.U.A. se află, potrivit aprecierii a numeroşi americani, în faza trecerii de la economia clasică la economia de tip nou. Foarte bine au fost sintetizate caracteristicile noului tip de economie, de către Jim Harris aşa cum se poate observa prin examinarea informaţiilor cuprinse în tabelul 1.

Tabelul 1

Situaţie comparativă a caracteristicilor noii şi vechii economii

Nr. crt.

Vechea economie

Noua economie

0.

1.

2.

1.

Materială

Mentală

2.

Axată pe construcţii şi maşini

Axată pe idei şi oameni

3.

Tangibilă

Intangibilă

4.

Se asigură contra focului

Caută să păstreze personalul

5.

Se protejează contra risipitorilor

Practică politici corecte

6.

Activele se uzează

Activelor le sporeşte valoarea

7.

Valoarea activelor se exprimă în $

Valoarea activelor se exprimă în timp

8.

Situează pe primul plan bilanţul

Trecerea în plan secund

9.

Uşor de evaluat

Dificil de evaluat

10.

Bazat pe premisa că potenţialul, ca

Bazat pe ideea creşterii nelimitate

11.

Rezultatele investiţiilor scad

Rezultatele investiţiilor se amplifică

12.

Compania simbol – General Motors

Compania simbol – Microsoft

Din punct de vedere politic, S.U.A. sunt dominate de două mari partide – Democrat şi Republican – care, de peste 200 de ani, se succed, la diverse intervale, la conducerea ţării. Percepţia curentă este că Partidul Democrat se manifestă ostil intereselor economice cele mai puternice, marilor companii şi bănci în special. Complementar, Partidul Republican este considerat ca fiind puternic suportiv activit ăţii economice, în special principalelor grupuri economice nord-americane. In fapt, ambele sprijină activitatea economică.

Partidul Democrat are în vedere în mai mare măsură şi interesele agenţilor economici mici şi mijlocii, acordând o importanţă mai mare implicaţiilor sociale ale evoluţiilor economice, manifest ând un plus de preocupare pentru protecţia categoriilor sociale sărace sau mai defavorizate de mutaţiile tehnico-economice. În schimb, Partidul Republican situează pe primul plan interesele economice ale agenţilor economici puternici, considerându-le prioritare, acordând o atenţie sensibil mai redusă protecţiei economice şi sociale a categoriilor sociale cu venituri mici.

Desigur, , S.U.A. rămân prima putere economică, militară şi politică a lumii, care, şi în ultimii ani, a cunoscut o dezvoltare ascendentă, superioară chiar ca ritm multora din ţările cu economie dezvoltată.

2 Elementele specifice managementului întreprinderilor nord-americane

Comparativ cu managementul nipon, cel nord-american se caracterizează printr-un plus de diversitate, de unde dificultatea suplimentară a delimitării unor caracteristici cu valabilitate mai largă.

2.1 Dinamica valorilor şi obiectivelor organizaţionale în întreprinderile americane

În ultimii ani, în managementul nord-american practicat la întreprinderi se acordă o atenţie tot mai mare valorilor manageriale şi culturii organizaţionale. Evoluţiile care se reflectă pe acest plan sunt reliefate pe baza unor cercetări efectuate la un interval de 10 ani de către un grup de cercetători nord-americani. În tabelul 6 se prezintă importanţa atribuită scopurilor organizaţionale de cei 1002 manageri chestionaţi.

Tabelul 2

Dinamica scopurilor organizaţionale

Nr.crt.

Scopurile organizaţionale

Indicele în

1981

1991

0.

1.

2.

3.

1.

Furnizare de produse sau servicii de calitate

*

6.49

2.

Asigurarea service-ului postvânzare clienţilor

*

6.46

3.

Realizarea eficacităţii organizaţionale

6.24

6.20

4.

Obţinerea unei productivităţi ridicate

6.11

6.01

5.

Realizarea de leadership organizaţional

6.09

6.03

6.

Asigurarea unui moral ridicat al personalului

6.02

6.04

7.

Inovare intensă în cadrul întreprinderii

*

5.57

8.

Maximalizare a profitului

5.22

5.32

9.

Dezvoltare organizaţională

5.14

5.18

10.

Realizarea stabilităţii organizaţionale

5.12

5.58

11.

Aprecierea valorii organizaţiei în cadrul

comunităţii implicate

4.87

4.84

12.

Asigurarea de servicii publicului

   

 

* Aceste elemente nu au fost incluse în ancheta din 1981

 

Din examinarea informaţiilor înscrise în tabel rezultă următoarele schimbări mai importante:

  1. managerii apreciază într-o măsură mare că asigurarea unei vieţi calitativ superioare necesit ă un „sistem de valori cooperativ”, şi nu individualist;
  2. în cadrul solicitărilor şi aşteptărilor salariaţilor elementelor referitoare la familie şi propria persoană devin mai importante;
  3. se manifestă apreciere faţă de importanţa deciziilor şi acţiunilor guvernului faţă de parteneriat, între sectorul public şi cel privat.

Aceste schimbări reflectă atât modificările în situaţia economică a S.U.A. în cadrul economiei mondiale, cât şi o amplificare a realismului managerilor din cadrul întreprinderilor.

2.2 Firmele americane emergente

Accelerarea şi amplificarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltărilor tehnice la un nivel de neimaginat cu numai trei decenii în urmă se reflectă în conturarea unor noi tipuri de organizaţii şi în schimbări semnificative în management. O expresie a acestor evoluţii în economia S.U.A. o constituie firmele emergente. Specific este faptul că ele operează în domeniile de vârf ale ştiinţei şi tehnicii nou apărute, cum ar fi biotehnologia, microprocesoarele.

Înfiinţarea şi evoluţia fiecărei firme emergente este marcată de stadiul în care se află suportul său ştiinţifico-tehnic. Tipic, acesta prezintă următoarea structură:

  1. Stadiul ştiinţific, în care se manifestă primele rezultate ale cercetării ştiinţifice cu aplicabilitate în economie;
  2. Stadiul tehnologic în care are loc tranziţia de la procedurile tehnologice de laborator complicate şi mari consumatoare de timp, la procedeele tehnologice standardizate, cu o eficacitate sensibil mai mare;

III. Stadiul de comercializare, în care, aşa cum sugerează şi denumirea sa, accentul se mută asupra realizării de produse marketabile. Activităţile de cercetare şi dezvoltare, prioritare absolut în fazele precedente, trec în planul secund, managementul concentrându-se asupra finalităţii lor comerciale. De aceea, numeroase resurse se alocă activităţilor de producţie şi de comercializare.

În managementul firmelor emergente în faza a doua şi, în special, a treia este esenţială poziţionarea lor tehnico-economică într-un mediu cu un pronunţat dinamism. Dacă la început, managementul firmei trebuie să fie capabil să inoveze eficace în tehnologia aferentă nişei respective, ulterior supravieţuirea şi dezvoltarea firmei depind de asigurarea accesului la întregul lanţ de active complementare cerute de comercializarea noii tehnologii. Poziţionarea firmei implică adoptarea a patru decizii-cheie aşa cum rezult ă ş i din figura 10.

Din punct de vedere comercial, deciziile referitoare la priorităţile inovării şi externalizării activităţilor sunt cele mai importante. Primele determină tipurile de produse şi produsele noi în care se concretizează noua tehnologie şi punerea în operă a unui montaj managerial, capabil să le operaţionalizeze.

Deciziile de externalizare stabilesc ce activităţi necesare obţinerii noului produs se realizează în cadrul firmei şi care de către agenţi economici din afara sa. În acest scop se recurge la alianţe strategice cu alte firme ce realizează activităţi complementare. Prin alianţa strategică se înţelege stabilirea unui agrement formal, a unui mecanism de acces al firmei la activele altor întreprinderi ce posedă avantaje competitive strategice latente sau operaţionale. Alianţele strategice în cazul firmelor emergente au în vedere realizarea unuia sau mai multora din scopurile următoare:

  1. obţinerea de resurse financiare;
  2. acces la capacităţi tehnice şi/sau comerciale complementare;
  3. acces la tehnologii de vârf;
  4. divizarea riscurilor;
  5. accelerarea rezolvării problemelor tehnice şi comerciale.

În plan managerial, experienţa firmelor nord-americane relevă că, pentru capitalizarea oportunităţilor şi, concomitent, reducerea riscurilor prezentate de schimbările tehnologice se recomandă:

  1. evitarea ca o singură firmă să integreze întreg ansamblul de resurse necesare realizării unei tehnologii emergente în primele faze ale dezvoltării;
  2. strategiile firmelor, emergente sau existente, se schimbă rapid pe măsura dezvoltării tehnice şi comerciale reflectându-se în conceperea de programe focalizate pe anumite aspecte;
  3. poziţionarea strategică a firmelor emergente şi existente prezintă un grad ridicat de complementaritate, în special în fazele timpurii ale dezvolt ării tehnologiei.

2.3 Opţiuni strategice predilecte în întreprinderile din SUA

Evoluţia agenţilor economici, ca de altfel şi a fiecărei economii naţionale în ansamblul său, depinde în mare măsură de opţiunile strategice ale acestora. Investigaţiile diverşilor specialişti asupra întreprinderilor nord-americane indică, pe lângă accentuata diversitate a opţiunilor, şi câteva elemente cu o mai mare utilizare, ce merit ă să fie cunoscute:

      1 .Larga răspândire a întreprinderilor de dimensiuni mici;

  1. Accent pe intelectualizarea şi informatizarea întreprinderilor;
  2. Orientarea crescândă spre robotizare;
  3. Tendinţa de amplasare a agenţilor economici în zonele rurale.

2.4 Managementul general, principalul agent al schimbărilor informatico-manageriale în întreprinderile americane

Firmele nord-americane, ca de altfel cvasitotalitatea firmelor din ţările dezvoltate, înregistrează în ultimele decenii o perioadă de intense schimbări. Rolul determinant în realizarea lor îl are managerul sau directorul general care reprezintă principalul agent al schimbărilor. în raport cu schimbările din cadrul organizaţiei, managerul general se poate afla în una din următoarele două ipostaze:

  • iniţiator original al schimbărilor;
  • fortificator al schimbărilor iniţiate de alţii atunci când acestea sunt orientate adecvat;

O mare parte a schimbărilor majore din firmele nord-americane se produc în strânsă legătură cu introducerea, modernizarea sau înlocuirea elementelor informatice. Într-o foarte interesantă lucrare, E. Schein prezint ă rolurile pe care le au managerii ca agenţi ai schimbării şi factorii care le influenţează. Aici se punctează două aspecte:

Schimbarea este văzută ca un proces sau un ansamblu de procese complexe, ce implică direct sau indirect întreaga organizaţie. In acest context orice schimbare majoră parcurge două faze: de dezamorsare, de „dezgheţ”, a mecanismelor şi organismelor existente, în aşteptarea noilor elemente ce generează personalului o stare de disconfort, de nelinişte;

În fiecare firmă, iniţierea, derularea şi finalizarea proceselor de schimbare majoră iau forme specifice, ca urmare a unor parametri, cel puţin parţial diferiţi, ai celor patru categorii de factori generici implicaţi.

Dacă ne referim în special la schimbările majore asociate introducerii tehnologiei informaţionale (T.I.), trebuie să precizăm că fiecare manager general posedă explicit sau implicit o anumită percepţie asupra conţinutului şi utilităţii sale. E. Schein a întocmit o deosebit de interesantă şi utilă tipologie a managerilor, în funcţie de percepţiile şi ipotezele privind aplicabilitatea şi utilitatea T.I., înscrise în tabelul 7.

Raporturile dintre cele 5 categorii de manageri, în funcţie de probabilitatea rezultatelor, scontate sunt ilustrate sugestiv în figura 12.

Tabelul 3

Tipologia managerilor generali, în funcţie de abordarea T.I.

Nr. crt.

Tipul de manager

Succintă prezentare a caracteristicilor sale

0

1.

2.

1.

Idealistul utopic

–    sesizează numai avantajele ce derivă din introducerea T.I. în cadrul firmei pentru organizaţie şi individual pentru propria persoană;

–       este posibil să nu vadă „aceste avantaje în perioada actuală”, dar este convins de ele că se vor obţine în decursul timpului

2.

Utopicul realist

–    sesizează marile avantaje potenţiale ale T.I., dar nu este sigur că toate vor putea să fie obţinute datorită costurilor ascunse implicate şi rezistenţei anumitor persoane;

–     percepe şi alte surse de dificultăţi, ce nu sunt proprii T.I., dar care apar în procesele implementării sale.

3.

Ambiva- lentul

–   percepe avantaje în anumite domenii şi dezavantaje sau dificultăţi potenţiale în altele şi/sau consideră că pot fi superioare beneficiilor;

–      doreşte să avanseze cu introducerea T.I., dar, în acelaşi timp, manifestă precauţie sau chiar teamă.

4.

Scepticul realist

–   prezintă îndoieli majore privitoare la avantajele pe termen scurt sau lung ale T.L;

–    sesizează, concomitent, că introducerea T.I. va însemna un plus în funcţionarea firmei;

–    controlează cu grijă tot ceea ce se implementează în vederea minimalizării efectelor negative în cadrul organizaţiei.

5.

Scepticul utopic

–    crede că introducerea T.I. este în primul rând dezavantajoasă întrucât „subminează” alte procese manageriale eficace;

–       apreciază că T.I. nu este numai costisitoare de implementat, dar generează dificult ăţi.

O investigaţie bazată pe studii de caz efectuată în SUA asupra 84 de firme a relevat că managerii generali, cel mai frecvent – 55 % – se încadrează în categoria utopicilor realişti, 23 % sunt ambivalenţi, 20 % idealişti utopici şi numai 2 % sceptici realişti. Predomină deci managerii care se aşteaptă la obţinerea de rezultate pozitive, ca urmare a efectuării schimbărilor apelând la T.I.

Un element principal ce determină amploarea şi eficacitatea schimbărilor în organizaţie îl constituie puterea pe care o posedă managerul general, definit ă ca capacitatea sa de a-şi exercita voinţa în cadrul firmei. Puterea managerului este quatro dimensională aşa cum a evidenţiat cu mulţi ani în urmă cunoscutul specialist american John March. Aceste dimensiuni sunt:

  1. structurală, ce reflectă poziţia managerului în ierarhia firmei;
  2. proprietate, ce decurge din acţiunile managerului în cadrul firmei şi de reprezentant promotor al intereselor acţionarilor;
  3. de expert, ce reflectă competenţa profesională ce corespunde activităţilor firmei;
  4. prestigiul, ce decurge din calităţile sale personale şi din statutul social pe care şi 1-a construit.

Reunirea de către un manager general a acestor patru dimensiuni sau faţete ale puterii la un nivel înalt îi conferă o mai mare capacitate de a schimba.

În nu puţine firme, managerii generali recurg, cum arată profesorul Sidney Finkelstein, la constituirea de coaliţii dominante pentru a reuşi schimbări ample şi eficace. O asemenea coaliţie reuneşte toţi sau o mare parte din managerii de nivel superior din firmă.

2.5 Predominanta structurilor organizatorice piramidale în întreprinderile din SUA

Definitorie pentru structurile organizatorice este structurarea lor predominant pe verticală, în condiţiile priorităţii elementelor ierarhice. Se folosesc mai multe tipuri de structuri ierarhice (vezi figura 13).

  1. Structura pe domenii sau funcţiuni, utilizată de regulă în întreprinderile ce fabrică un singur produs sau o familie de produse. În fruntea sa se află un singur manager, ce poartă diverse denumiri – preşedinte executiv, director general etc. în subordinea sa directă se află mai multe departamente, fiecare fiind specializat pe un domeniu, cel mai frecvent ele sunt profilate pe producţie, finanţe, marketing, vânzări şi personal.
  2. Structura organizatorică pe produs, folosită în companiile ce fabrică mai multe familii sau grupe de produse. Se organizează pentru fiecare familie de produse sau produs un departament sau o fabrică condus de un manager general, în subordinea căruia se află, şi compartimentele funcţionale pe domenii. La nivelul întregii întreprinderi se află conducătorul acesteia, căruia îi sunt subordonaţi managerii generali ai departamentelor şi fabricilor componente.
    • Structura organizatorică geografică se utilizează în întreprinderile producătoare care efectuează şi distribuirea produselor sau în companiile comerciale mari. Cel mai frecvent, activitatea acestora este structurată pe divizii de producţie sau comerciale care se ocupă de o anumită piaţă. Tipică pentru companiile mari din S.U.A. este crearea de divizii pentru pieţele estică, vestică, centrală şi sudică.
  1. Structura organizatorică de tip matriceală este întrebuinţată în special în companiile promotoare ale progresului tehnic şi care apelează la realizarea de proiecte. Pe lângă compartimentele clasice specializate pe domenii se organizează proiecte. Un proiect este un grup de persoane care primesc sarcina să se ocupe de generarea unui produs sau tehnologii noi. Fiecare proiect este dirijat de un conducător. Fiecare membru al echipei ce realizează proiectul este subordonat concomitent şefului de proiect şi conducătorului său ierarhic din departamentul din care face parte. Avantajul acestui tip de organizare constă în facilitarea coordonării desfăşurării simultane a două categorii de activităţi: curente şi de înnoire a producţiei şi tehnologiilor. Dezavantajele apar pe planul comunicării, controlului etc.
  2. Structura organizatorică de tip reţea a fost conturată în ultimul deceniu, are caracteristică crearea unei întreprinderi de sine stătătoare care se ocupă de furnizarea unui produs sau a unui serviciu anumitor clienţi. Această întreprindere nu desfăşoară activităţi de producţie sau comerciale. Obiectul său de activitate îl constituie armonizarea contribuţiilor mai multor companii – piese, subansamble, studii de marketing, vânzări, cumpărări, operaţiuni financiare – pentru a satisface comenzile anumitor clienţi. Centrarea sa este pe „public relations”, mijloacele de acţiune fiind telefonul, faxul, xeroxul, redactarea de materiale, organizarea de întâlniri de afaceri etc.
  3. Structura organizatorică de tip familial este cea clasică, fiind utilizată în întreprinderile mici. Patronul este conducătorul organizaţiei, fiindu-i subordonaţi direct câţiva salariaţi. Conducerea acesteia are un pronunţat caracter informal.

2.6 Managementul integrat al producţiei element al managementului american

Managementul integrat al producţiei (M.I.P) reuneşte trei abordări manageriale ale activităţilor de producţie – tehnologia de prelucrare avansată, gestiunea stocurilor în timp real şi managementul calităţii totale (T.Q.M) .

Tehnologia de prelucrare avansată constă în realizarea activităţilor de producţie având la bază un fundament informatic. Practica nord-americană arată că se apelează la o varietate de tehnologii computerizate cum ar fi prelucrarea asistată de calculator şi planificarea proceselor.

Gestiunea stocurilor în timp real („just-in-time” JIT), preluată de la japonezi, asigură o diminuare substanţială a timpilor de stocaj şi de aprovizionare şi a costurilor aferente. În contextul MIP, JIT presupune simplificarea produselor prin reducerea numărului de componente, gruparea produselor pe familii, operaţiuni minuţioase de întreţinere a utilajului.

Managementul calităţii totale (TQM) se bazează pe următoarele principii:

  • execută bine de la început fiecare element al producţiei;
  • perfecţionează continuu elementele implicate;
  • satisface necesit ăţile clienţilor.

Cele trei elemente se integrează, fiecare contribuind substanţial la obţinerea următoarelor efecte:

  • JIT elimină stocurile tampon dintre fazele producţiei;
  • TQM generează economii prin eliminarea necesit ăţii controalelor şi a retuşurilor dintre fazele producţiei;

– tehnologia avansată facilitează vehicularea şi utilizarea rapidă şi completă a informaţiilor între şi în cadrul fazelor producţiei.

2.7. Capitalul uman şi dezvoltarea resurselor umane în întreprinderile din SUA

Întreprinderile nord-americane şi-au bazat evoluţiile dinamice timp de zeci de ani preponderent pe factorul tehnic. Abia la începutul deceniului al IX-lea sub influenţa managementului japonez şi a publicărilor unor lucrări, un loc în numeroase companii este binevenit factorului uman.

Pe fondul a mai multor evoluţii, factorul uman încetează a fi tratat ca simplă componentă a întreprinderii care costă o anumită sumă de bani, ci este abordat ca o resursă de bază a sa. Managerul de personal a fost înlocuit cu managementul resurselor umane. Principalele sale obiective sunt: participarea concretă la elaborarea strategiei de ansamblu a companiei şi elaborarea unor strategii specifice privind resursele umane armonizate. Managementul resurselor umane trebuie să întrunească mai multe caracteristici:

  1. să cunoască bine toate operaţiile ocazionate de angajarea, repartizarea şi dezvoltarea cadrelor de conducere şi executanţilor într-o întreprindere;
  2. să fie în măsură să aplice strategia specifică domeniului resurselor umane, corelând-o cu strategia de ansamblu a companiei etc.

O altă reconsiderare majoră privind salariaţii este tratarea lor ca un capital. Prin capital uman se desemnează faptul că personalul posedă abilităţi, experienţă şi cunoştinţe ce au valoarea economică pentru întreprinderi.

2.8. Nivelul înalt al veniturilor directorilor de companii în întreprinderile din SUA

Nivelul veniturilor directorilor de întreprinderi din SUA se situează, după opinia specialiştilor, pe primul loc în lume. La marile companii, acesta este deosebit de ridicat. Managerii mai ales atunci când deţin posturi de conducere superioară -posedă, pe lângă o pregătire de bază într-un anumit domeniu – juridic, economic sau tehnic -, şi o formaţie specială în calitate de conducători. O mare parte dintre ei au o diplomă de „maşter business degree” şi/sau de doctorat în management. Un studiu făcut recent a arătat că mai mult de jumătate din directorii generali a 1500 de mari firme din SUA posedă o diplomă avansată de doctor sau licenţiat (maşter) în domeniul managementului. în proporţie de 1/5, aceştia au obţinut diploma la Harvard University. Alte universit ăţi cu mulţi absolvenţi printre cadrele de conducere de nivel superior sunt: Yale, Princetown, Columbia, Standford, University of Chicago, Northwestern, Corneli, MIT, New York University, University of Michigan ş.a.

Un element nou intervenit în pregătirea managerilor nord-americani îl reprezintă licenţa (maşter) în domeniul managementului şi producţiei numit MMM1 (ma şter degree in management and manufacturing). începutul a fost făcut în bine cunoscuta Sloan School de la MIT, cu sprijinul unor mari companii: Boeing, Eastman Kodak, Johnson & Johnson, Polaroid. Primii absolvenţi au fost angajaţi cu salarii anuale între 50 000 şi 100 000 de $, doar puţini dintre licenţiaţii în business fiind încadraţi cu sume mai mari.

Potrivit unui foarte aprofundat studiu publicat de Greef Crystal1 în revista Fortune, veniturile directorilor de companii sunt alcătuite din cinci elemente, aşa cum rezultă din figura 15.

Primele trei elemente se iau la valorile lor anuale. Ultimul, acţiunile, nu se oferă pe o bază anuală, fiecare pachet de acţiuni acordat managerilor este divizat în trei tranşe anuale egale, constatându-se că se beneficiază de asemenea stimulente o dată la trei ani.

Acţiunile primite gratuit de directori nu pot fi vândute de aceştia decât după minimum 5 ani. Nivelurile tuturor acestor venituri se determină de către comitetul directorilor, alcătuit din directori din afara companiei, care se întruneşte periodic pentru a superviza activităţile acesteia şi a aproba sau aviza deciziile strategice referitoare la reprofilarea companiei, fuziunii cu alte întreprinderi, efectuarea marilor investiţii etc.

Examinarea evoluţiei veniturilor directorilor de companii indică creşteri foarte mari în ultimele două decenii. Cel mai mare venit anual îl avea Michael Eisner de la compania Walt Disney cu 35.410.000 de $, urmat de James Wood de la A & P cu 28.610.000 de $. , problema care se ridică este cea a factorilor care determină evoluţia veniturilor directorilor. Cercetarea efectuată de Greef Crystal asupra a 200 de companii din rândul primelor 500 companii industriale şi 500 de companii de servicii din SUA, pe baza analizei de regresie multiplă, a arătat că sunt 5 factori principali care au influenţat asupra veniturilor directorilor:

  1. Mărimea companiei;
  2. Performanţele companiei simbolizate prin IQ;
  3. Intensitatea riscurilor asumate de companie;
  4. Vechimea în post a directorilor;
  5. Amplasarea sediului companiei.

Toate aceste influenţe însă explică doar 45% din variaţia veniturilor directorilor. Pentru celelalte 55% din variaţ ie nu s-a găsit o corelaţ ie cu variabilele care ar trebui să influenţeze mărimea veniturilor. De aici, concluzia pe care o formulează Greef Crystal -„Piaţa muncii pentru directorii de companii este haotică”.

Un alt studiu, care are în vedere nu numai veniturile directorilor, ci ale cadrelor de conducere în general, ajunge la concluzii parţial diferite. Se constată că mărimea veniturilor managerilor este puternic influenţată de performanţele pe termen scurt, în special profitul obţinut. Cu cât acestea sunt mai mari sporesc şi veniturile managerilor, în special premiile. Rezultatul acestei abordări este încurajarea managerilor să se preocupe de obţinerea profitului pe termen scurt, fiind premiaţi pentru amânarea investiţiilor pe termen mediu şi lung, a diminuării cheltuielilor cu cercetare – dezvoltarea, cheltuieli de întreţinere a utilajelor şi pentru dezvoltarea resurselor umane.

2.9 Relaţiile managementului american cu sindicatele

Caracteristică economiei nord-americane este prezenţa în numeroase ramuri a unor sindicate puternice. La baza organizării lor se află criteriile ocupaţiei salariaţilor şi ramurii de activitate a companiei. Sindicatele sunt organizate pe ramuri şi subramuri ale economiei pentru muncitori şi separat pentru celelalte categorii de salariaţi. Cele mai cuprinzătoare şi mai active sunt sindicatele muncitorilor. Relaţiile dintre manageri şi liderii sindicali au la bază documentele ce se realizează în urma negocierilor. Negocierile se desfăşoară la două niveluri: negocieri la nivel de ramură, subramură sau domenii, între conducerea sindicatului respectiv şi reprezentanţii managementului companiilor implicate. Negocierile au în vedere în special nivelul salariilor, sporurilor şi primelor membrilor de sindicat respectivi. În baza acestor acorduri, se continuă negocierile la nivelul întreprinderii între conducerea locală a sindicatului şi reprezentanţii eşalonului superior ai managementului. Întreprinderile au un compartiment reprezentat de unul sau mai mulţi specialişti profilaţi pe relaţii cu sindicatele. La nivelul companiilor se negociază în special aspecte privind condiţiile de muncă din unitatea respectivă, eventuale particularizări ale sporurilor, primelor şi salariilor, în funcţie de specificul lor.

Se apreciază că relaţiile management-sindicate din SUA au un caracter adversial. Relativ frecvent sindicatele recurg, pentru a-şi impune punctul de vedere, la intense acţiuni de protest, inclusiv la greve de lungă durată. Sindicatele nord-americane au o mare putere economică. Ca urmare a contribuţiilor membrilor săi au ajuns să deţină fonduri imense, unele de ordinul zecilor de miliarde de dolari, pe care le gestionează după principii economice. Este o practică obişnuit ă ca o mare parte din fondurile sindicatelor să fie investite în acţiuni sau bunuri imobiliare, inclusiv în companii productive. Aceasta le permite să susţină îndelungate acţiuni de protest atunci când negocierile eşuează, să finanţeze greve care durează săptămâni sau chiar luni, la care participă mii sau zeci de mii de salariaţi.

Specialiştii consideră că relaţiile pe care managerii americani le au cu sindicatele constituie un punct slab pentru managementul american. Conflictele de muncă influenţează în mod negativ rezultatele întreprinderilor nord-americane. O explicaţie a acestei situaţii o constituie şi structurarea sindicatelor pe ramuri, ceea ce are ca efect indirect neglijarea intereselor companiilor pe termen lung.

În ultimele decenii, potrivit anumitor informaţii, ponderea sindicatelor tinde să se diminueze într-o anumită măsură.

Relaţiile dintre managementul întreprinderilor şi sindicate sunt complexe, aflându-se într-un proces de continuă remodelare, sub impactul intenselor evoluţii contextuale, economice şi sociale, ce caracterizează SUA, în prezent conturându-se o abordare cu o tentă din ce în ce mai profesionistă.

3 Preluări şi adaptări ale elementelor manageriale din Japonia şi Europa

Preluări şi adaptări ale elementelor manageriale din Japonia.

Succesele spectaculoase obţinute de economia japoneză în ultimele trei decenii au avut ca efect şi concentrarea atenţiei a numeroase ţări asupra sa. Deşi SUA nu s-au numărat printre primele care să le investigheze performanţele şi în special cauzele ce le-au generat, s-au văzut nevoite să se înscrie în rândurile celor ce încearcă să înveţe din experienţa niponă. S-a constatat că unul din secretele performanţelor nipone, dacă nu chiar principalul, îl reprezintă calitatea managementului întreprinderilor sale.

Rezultanta pragmatică a acestei constatări a constituit-o depunerea de apreciabile eforturi de a implementa în întreprinderile nord-americane unele din elementele specifice managementului nipon:

  1. cercurile de calitate prin care se desemnează un grup de salariaţi constituit pe bază de voluntariat, care apelând la o abordare mai mult sau mai puţin informală, se întâlnesc periodic pentru a examina problemele cu care sunt confruntaţi la locurile lor de muncă;
  2. gestiunea stocurilor în timp real.

Preluări şi adaptări ale elementelor manageriale din Europa.

Cunoscuţii specialişti americani Moran şi Harris au stabilit un ansamblu de elemente manageriale europene care recomandă să fie preluate pe bază de adaptare de către firmele din S.U.A. În tabelul 8 se prezintă sintetic care sunt aceste elemente.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *