Managementul strategic s-a dezvoltat în special în ultimele trei decenii, când mediul de afaceri a devenit tot mai turbulent, iar procesul de globalizare a generat noi provocări prin intensificarea şi diversificarea competiţiei dintre firme. Dacă managementul operaţional se focalizează pe activităţile prezente în firmă, managementul strategic proiectează în viitor obiective şi structuri evolutive prin care firma îşi poate asigura un avantaj competitiv. Dintre cei care au contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea managementului strategic îi amintim pe P. Drucker, M. Porter, H. Mintzberg, K. Ohmae, M. Hammer şi J. Champy.
Porter este profesor la Harvard Business School şi este considerat ca fiind unul dintre cei mai reprezentativi specialişti în domeniul managementului strategic. Celebritatea sa se datorează îndeosebi celor două lucrări fundamentale în domeniul analizării mediului extern competiţional şi a realizării avantajului competitiv strategic: Competitive strategy (1980) şi Competitive advantage (1985). Porter elaborează modelul de analiză al celor cinci forţe, model care îi poartă numele. Este un model relativ simplu de investigare a mediului extern competiţional, dar bazat pe evidenţierea forţelor fundamentale: rivalitatea dintre firme, puterea de negociere a furnizorilor, puterea de negociere a clienţilor, ameninţarea intrării pe piaţă a noi competitori şi ameninţarea produselor de substituţie. Ulterior, el extinde analiza sa de la scara competiţiei dintre firme la scara competiţiei dintre naţiuni.
Cercetările şi lucrările lui Porter au demonstrat faptul că într-un mediu extern puternic competitional, folosirea modelelor de gândire care să ducă la maximizarea profitului acum şi aici, sunt depăşite din punct de vedere istoric. Competiţia este mediul care influenţează cel mai mult echilibrul de forţe dintre o firmă şi mediul extern ei, iar problema pe care trebuie să şi-o pună managementul este de elabora strategiile care să asigure firmei respective un avantaj competitiv. Acesta îi va permite firmei să supravieţuiască în competiţie şi totodată, să obţină un profit mai mare decât firmele cu performanţe mai scăzute.
Henry Mintzberg este profesor la Universitatea McGill din Canada şi are contribuţii valoroase la dezvoltarea managementului strategic. El este preocupat îndeosebi de modul în care se elaborează şi se implementează strategiile la nivelul firmelor, de folosirea cât mai eficientă a timpului de muncă de către manageri şi de modul în care firmele îşi dezvoltă capacitatea de a-şi identifica propriile nevoi. Dintre lucrările publicate, cele care s-au bucurat de un interes deosebit din partea specialiştilor sunt: Mintzberg on Management (1989) şi The Rise and Fall of Strategic Planning (1994).
Referindu-se la specificul procesului de management, autorul subliniază dilema care se naşte între nevoia ca managerul să ia decizii rapide într-o gândire pe termen scurt, în timp ce succesul firmei depinde de proiecţia procesului decizional în timp: ”Natura muncii manageriale favorizează acţiunea în raport cu reflecţia, gândirea pe termen scurt în raport cu cea pe termen lung, informaţiite de suprafaţă în raport cu cele de esenţă, comunicarea orală în raport cu cea scrisă, obţinând informaţii cât mai rapid şi nu cât mai adecvat” (Mintzberg,
- 324).
Kenichi Ohmae este unul dintre cei mai valoroşi specialişti în domeniul managementului strategic, precum şi al managementului virtual. A fost pentru multă vreme directorul Oficiului McKinsey din Tokyo. Lucrarea care l-a consacrat pe plan mondial a fost The Mind of the Strategist. The Art of Japanese Business (1983). Format la celebra universitate americană MIT în ingineria nucleară, Ohmae are avantajul înţelegerii profunde atât a modului de gândire şi acţiune japonez cât şi al celui american. Spre deosebire de gândirea raţională şi inteligentă a specialiştilor din west, el scoate în evidenţă gândirea intuitivă şi creativă a japonezilor: ”Deseori – în special în Japonia unde nu există nici o şcoală de afaceri – aceşti strategi extraordinari nu au avut aproape de loc o pregătire universitară în afaceri sau management. Poate că ei n-au urmat niciodată un curs sau n-au citit nici o carte despre strategie. Dar ei au o înţelegere intuitivă despre elementele de bază ale unei strategii. Ei au o gândire aparte în care compania, clienţii şi competiţia converg într-o interacţiune dinamică, din care rezultă un set de obiective comprehensive şi planuri de acţiune” (Ohmae, 1983, p.2). Referindu-se la importanţa gândirii strategice şi la natura ei neliniară, autorul arată că: ”Adevărata gândire strategică contrastează puternic cu abordarea specifică a sistemelor mecanice convenţionale, care are la bază o gândire liniară” (Ohmae, 1983, p.13).
Michael Hammer şi James Champy au devenit celebri prin inventarea şi dezvoltarea conceptului de reengineering în afaceri. Lucrarea care i-a consacrat a fost: Reengineering the Coporation. A Manifesto for Business Revolution, care a fost publicată în anul 1993. Conceptul nu pare chiar atât de nou şi de revoluţionar cum pretind autorii, dar prin modul lui de implementare el conduce într-adevăr la o reconsiderare totală a firmei şi la regândirea proceselor de producţie în esenţa lor şi în contextul noilor tehnologii disponibile, în raport cu cele iniţiale. Autorii nu se referă la unele îmbunătăţiri pe care managerii le-ar putea aduce în activitatea firmei ci la reconsiderarea şi structurarea ei globală, punând la bază procesul de realizare a bunurilor şi serviciilor. În viziunea autorilor: ”Reengineering propriu-zis înseamnă regândirea fundamentală şi reproiectarea radicală a proceselor de afaceri pentru a obţine îmbunătăţiri dramatice în metricile critice contemporane de performanţă, cum sunt costul, calitatea, viteza şi service-ul” (Hammer şi Champy, 1995, p.32).
