Într-un editorial incitant, Abrudan încearcă să răspundă la o întrebare aparent retorică: ”A putut să trăiască lumea, mii de ani, fără management?”. Indiferent de răspunsul dat, acesta nu poate fi negativ. Este un răspuns pozitiv, nuanţat însă în funcţie de sistemul de referinţă în care dezvoltăm conceptul de management. De obicei, se pot considera trei astfel de sisteme de referinţă: procesul, ştiinţa şi arta. Uneori, se folosesc numai două: teoria şi practica. Sistemul teoretic se referă în mod evident la ştiinţă, iar al doilea integrează procesul cu arta. În acest context, răspunsul lui Abrudan este: ”Până la validarea academică managementul a existat ca şi practică. Dacă plecăm de la esenţa principiilor manageriale, atunci poate că începuturile managemntului se confundă cu momentul în care omul şi-a dat seama că trebuie să existe împreună cu alţii. De aceea, eu am considerat că marii întemeietori de religii care, în fapt, urmăreau crearea unor mari sisteme sociale, sunt manageri într-un sens cât se poate de propriu al cuvântului. La fel, conducătorii statelor sau conducătorii armatelor” (Abrudan, 2003, p.3).
Într-adevăr, managementul ca practică este de fapt un proces care însoţeşte, în mod necesar, orice proces de producţie, respectiv, orice proces prin care se realizează bunuri materiale şi imateriale. Procesul de producţie şi procesul de management constituie două procese fundamentale ale fiinţării şi funcţionării oricărei organizaţii, aşa cum sunt necesare două feţe cu simboluri diferite pentru a realiza o monedă. Managementul ca proces este universal, integrându-se în orice activitate umană sub forme şi dimensiuni diferite. Cu cât activitatea considerată are dimensiuni mai impunătoare, cu atât şi procesul managerial devine mai important. Este suficient să ne gândim la construcţia marilor piramide, a marelui zid chinezesc, a marilor cetăţi medievale şi a catedralelor gotice pentru a accepta ideea că toate acestea ar fi fost aproape imposibil de construit fără existenţa unui management pe măsura geniului arhitectonic şi constructor.
Dacă antichitatea şi evul mediu au lăsat drept moştenire o serie de documente şi cărţi care descriu şi formulează principiile şi legile care au stat la baza acestor construcţii uimitoare, ne întrebăm unde sunt documentele şi cărţile prin care să fim învăţaţi secretele şi metodele manageriale care au permis succesul realizării lor, în condiţiile tehnologice ale vremurilor de atunci. Abrudan (2003, p.4) consideră că astfel de cărţi există: ”primele cărţi de management sunt cărţile fundamentale ale omenirii: Biblia, Coranul, Talmudul, cărţile religiilor asiatice, etc. Am afirmat, de mai multe ori, că nu este o mai autentică teorie a managementului resurselor umane decât «învăţăturile lui Solomon >>. Dincolo de orice partizanat sau afiliere religioasă, cărţile fundamentale ale omenirii sunt manuale de management”.
Am putea împărtăşi această opinie, cu un amendament. Toate aceste învăţături sunt de cele mai multe ori exprimate metaforic sau puse într-un context cultural care le fac înţelese
numai de cei iniţiaţi. La vremea respectivă, managementul era practicat numai de cei aleşi, fie că era vorba de armată, de religie sau de puterea politică şi administrativă. Era un management tacit, care permitea exercitarea puterii lui prin dezvoltarea unor experienţe proprii şi printr-o serie de iniţieri specifice domeniului de activitate. Managementul tacit avea la bază cunoştinţe tacite, obţinute printr-o cunoaştere directă a realităţii şi procesarea intuitivă a experienţei (Nonaka şi Takeuchi, 1995).
Cea mai importantă formă de conversie a cunoştinţelor de management era cea de socializare selectivă, respectiv cunoştinţele tacite ale celui iniţiat se transferau prin exmplul personal în cunoştinţe tacite ale celui care se iniţia. Acest transfer de experienţă şi cunoştinţe tacite permitea un control eficient al procesului de iniţiere managerială şi o confinare a lui în sferele puterii. Un exemplu relevant în acest sens îl poate constitui succesul incontestabil al puterii sociale de control, de expansiune şi, respectiv, de dominare al bisericii catolice. Managementul ei a fost performant, dar a fost un management tacit.
