Managementul – teorie sau practică, ştiinţă sau artă

La întrebarea Ce este teoria? un savant celebru a răspuns: „Este situa­ţia în care lucrurile ar trebui să meargă, dar nu merg”, iar la întrebarea Ce este practica? a răspuns: „Situaţia în care lucrurile merg şi nimeni nu ştie de ce”.

Din multe puncte de vedere, managementul este mai degrabă o practică decît o profesie sau o ştiinţă, conţinînd elemente ale acestora, după cum spu­nea P. Drucker. Practica, în general, confirmă dependenţa diferitelor comunităţi umane nu numai de unii factori obiectivi favorabili cum ar fi, de pildă, resursele materiale etc., ci şi de eficienţa managementului. Prin gradul de eficienţă, ma­nagementul reprezintă factorul dinamic, mobilizator, capabil să valorifice resur­sele existente, să propună soluţii inovatoare, să dezvăluie resursele dezvoltării unei societăţi. Ca practică distinctă, din acest punct de vedere managementul constituie un raport social, adică activitate umană, atît pentru a stabili împreună obiectivele în raport cu cele existente, cît şi organizarea, adică conducerea acti­vităţilor desfăşurate, pentru a realiza obiectivele şi eficacitatea. În prezent, trei cauze principale dezvăluie importanţa practicii manageriale:

1. Criza în care se află economia şi fiecare agent economic în parte; de aici, zilnic, un număr mare de decizii, unele orientate în direcţia re­zolvării problemelor cotidiene. Este perioada critică şi chiar confuză pe care o parcurge ţara noastră.
2. Se urmăresc prioritar rezultatele imediate, neglijîndu-se – voit sau nu – eficienţa de perspectivă. Într-un mediu concurenţial, implicarea agenţilor economici în derularea unor afaceri eficiente nu este po­sibilă promovînd o conducere aproximativă, pe principiul „văzut şi făcut”; este nevoie de un management modern, în care metodele şi tehnicile oferite de ştiinţă se află pe primul loc.
3. La nivelul agenţilor economici trebuie să funcţioneze echipe mana­geriale, cu frecvente modificări în structurile acestora. De asemenea, este necesară construirea de structuri manageriale solide, în măsură să abordeze cu seriozitate şi înalt profesionalism problemele prezente şi cele de perspectivă.

Mulţi nu recunosc importanţa teoriei, pentru că este grea, dar se poate învăţa; nu se poate nega importanţa ei în activitatea practică, în viaţa de toate zilele. Orice decizie, cînd este raţională, se bazează întotdeauna pe o teorie, indiferent dacă cel care o adoptă îşi dă sau nu seama de acest lucru.

Teoria managerială este dependentă de practica managerială, ambele in- fluenţîndu-se reciproc, pentru că este un adevăr elementar care spune că orice acţiune concretă este precedată de o idee abstractă: atît practica economică, cît şi cea managerială nu se pot desfăşura în absenţa unei teorii sau politici care să le justifice.

Concomitent cu evoluţia practicii manageriale, au apărut şi s-au dezvol­tat teorii şi concepţii, odată cu constituirea a numeroase metode şi tehnici de management. Bazele teoretice ale managementului au fost puse de P. Druc- ker. Pornind de la practica acumulată, autorul a formulat cele şapte premise fundamentale ale teoriei managementului:

1. cheia succesului productivităţii în orice domeniu este munca fizică îmbinată cu cea intelectuală;
2. necesitatea descentralizării ca principiu de bază al oricărei organizaţii economice;
3. preocuparea constantă a managerului de a repartiza totul pe fiecare subiect, la locul de producţie potrivit, prin justa înţelegere a proble­melor evidenţiate de relaţiile umane;
4. cunoaşterea de către manager a nevoilor viitoare ale întreprinderii;
5. gestionarea financiară a întreprinderii, pe baza unei informaţii coe­rente şi corect puse în ecuaţie;
6. fixarea atenţiei managerului asupra necesităţii planificării pe termen lung;
7. examinarea prealabilă a elementelor de marketing.

Ca să înţelegem mai bine necesitatea teoriei şi importanţa practicii, me­rită să fie analizaţi doi termeni: teorie sterilă şi practică limitată (practicism îngust).

Teoria sterilă are în centrul ei un manager limitat, care a acumulat cunoş­tinţe la cursuri, din cărţi şi reviste, de cele mai multe ori cunoscute pe dinafa­ră. Deoarece multe lucruri nu le înţelege şi nu cunoaşte realitatea concretă, nu poate aplica în practică teoria ce o posedă. Acest tip de manager ştie să facă extrase, copii, să facă observaţii din alte observaţii. Problema constă în faptul că el nu poate aplica teoria pe care o stăpîneşte în practică, în viaţă. Asemenea manageri vorbesc deseori cu uşurinţă, dar în faţa problemelor practice se în­curcă, dibuie, încercînd să le abordeze dogmatic, doctrinar. Unii pot elabora ceva original, chiar o teorie proprie, însă inaplicabilă.

Al doilea termen este practicianul mărginit, care nu cunoaşte şi nu re­cunoaşte decît ceea ce a experimentat el singur. El respinge experimentele altora, verificarea practicii făcută de alţii, nu doreşte să ia cunoştinţă de ele din cauza orizontului limitat al cunoştinţelor proprii. Mai mult decît atît, el acceptă faptele, fără însă a se gîndi la natura lor cauzală, la raţiunile lor ascun­se şi la urmările pe care le pot genera oricînd.

Prin modul lor de gîndire şi acţiune, teoreticianul şi practicianul mărginiţi, nu pot colabora, nu se pot înţelege, deoarece nu au un limbaj comun. Soluţia este doar una: schimbarea atitudinii, a mentalităţii, a metodelor de lucru.

Fără a diminua importanţa practicii, ar trebui depăşită disfuncţia teo­rie şi practică, ce pare a fi învechită, fiind înlocuită cu cea de a doua core­laţie – ştiinţă şi / sau artă. Se impune sinteza următoarelor aspecte majore şi complementare: pe de o parte, conducerea sistemelor umane – ştiinţa şi tehnologia managerială, ce presupune performanţă, eficienţă, iar pe de alta

• conducerea sistemelor umane, arta managerială. Arta semnifică „a şti cum să faci”, pentru a obţine un rezultat practic. Chester A. Barnard spunea: „arta este o cunoaştere de comportament”. Arta conducerii constă tocmai în legătu­ra ştiinţei cu experienţa practică, studiul experienţei altora, ajutorul ce trebuie dat conducătorilor. Această artă este prea complexă pentru a fi identificată doar cu nişte calităţi, oricît de reprezentative ar fi acestea.

Înainte de a fi ştiinţă, secole de-a rîndul managementul a fost artă – cea mai veche artă pe care omul a perfecţionat-o neîncetat, începînd cu Aristotel, care se referea la calităţile indispensabile persoanelor cărora li se încredin­ţează funcţii de conducere, pînă la Machiavelli, Montesquieu, Rousseau şi Voltaire, aceştia referindu-se la monarhii şi principate, la forme statale con­temporane lor.

De la artă, managementul s-a conturat treptat ca o disciplină ştiinţifică în devenire, axată pe un ansamblu de cunoştinţe sistematizate în raport cu experienţa pozitivă, dar mai ales negativă a managerilor. Arta managerială înseamnă măiestria de a opera cu varietatea reacţiilor persoanelor şi colecti­velor, reacţii ce nu se supun unor legităţi de conducere riguros formulate. Artă în conducere înseamnă formarea priceperii managerilor de a trece de la teorie la viaţă, de la reguli şi indicaţii la realitate.

Primele trei părţi dintr-un sistem de cunoştinţe despre conducere conţin principii şi reguli, în timp ce arta conducerii formulează principiile aplicării practice a regulilor. Arta conducerii nu este altceva decît capacitatea, măie­stria individuală de a transpune în viaţă principiile şi regulile generale, de a găsi soluţii în vederea aplicării flexibile a normelor generale la o situaţie concretă. Nu există norme perfecte şi unice, care să înlocuiască judecata şi raţiunea; nu pot fi deduse reţete speciale, formule universal valabile.

Arta conducerii trebuie să-i înveţe pe manageri, în baza exemplelor con­crete, să fie flexibili, să ţină seama de particularităţile subiective şi împrejură­rile întîmplătoare, să ştie să le anihileze sau, dimpotrivă, să le utilizeze efici­ent. Totuşi, în societatea modernă problemele de conducere nu pot fi rezolvate numai cu ajutorul artei, a experienţei. Dinamica socială, dimensiunile noi ale problemelor de soluţionat reclamă metode şi tehnici noi, pentru utilizarea că­rora sînt necesare cunoştinţe teoretice, ştiinţifice.

Este greu de stabilit care este raportul ştiinţă/artă în management. În mă­sura în care conducerea este legată de cunoaşterea teoretică, reprezintă ştiinţă. În acelaşi timp, conducerea fără talent şi deprindere are alte rezultate decît cele scontate. Încercarea de a face un raport ştiinţă/artă în management este dificilă, este clar însă că o conducere înseamnă competiţia dintre intuiţie şi raţionament, dintre artă şi ştiinţă.

Pentru a înţelege mai bine rolul managementului, este necesar să cunoaş­tem în ce raport se află acesta cu alte ştiinţe. Ştiinţa managerială a apărut şi s-a dezvoltat din necesităţi sociale, în paralel cu producţia materială. Rolul acestei ştiinţe în literatura de specialitate este interpretat în mod diferit.

În vreme ce toate ştiinţele explică realitatea, ştiinţa managerială o trans­formă, fiind un vector al dezvoltării. Este important să cunoaştem locul ştiin­ţei managementului în sistemul general de clasificări ale ştiinţelor, pentru că apar ştiinţe noi care, între altele, se ocupă de ştiinţa dirijării. De-a lungul vremii, ştiinţa conducerii s-a dezvoltat în cadrul altor ştiinţe (economice, po­litice etc.). Au fost emise mai multe puncte de vedere privind locul ştiinţei manageriale, pînă în prezent însă ea se află între ştiinţele sociale.

Multidisciplinaritatea – ca trăsătură definitorie a ştiinţei managementului

• a demonstrat că ştiinţele şi disciplinele care se întrepătrund în acest dome­niu contribuie la fundamentarea teoretică a conducerii. De asemenea, în vede­rea realizării obiectivelor asumate, ştiinţa managerială apelează şi utilizează cunoştinţele oferite de alte discipline, corelate şi coordonate.

Astfel, ştiinţa managerială preia de la ştiinţa economică modalităţile de folosire a legilor acesteia, care permit descoperirea perspectivei dezvoltării în cadrul căreia ştiinţa conducerii stabileşte obiectivele şi strategia economică şi socială; de la ştiinţele financiare şi contabile împrumută metodele şi tehnicile de gestiune; de la ştiinţele umaniste adoptă strategia comportamentului uman şi celui motivaţional; de la ştiinţele matematice şi statistice preia metodele cantitative de analiză, care permit conducerii să amplifice gradul de funda­mentare a actului decizional.

Cele mai strînse sînt raporturile ştiinţei manageriale cu ştiinţa economi­că, care în ansamblu studiază procesul din punct de vedere economic, nu însă şi managerial. Ştiinţa managerială a apărut şi s-a dezvoltat mai ales în strînsă legătură cu activitatea economică şi de aceea în perioada sovietică se spunea că nu ar fi necesară o ştiinţă managerială, ea fiind dizolvată în ştiinţa econo- mico-politică a sistemului socialist; însă ştiinţa managementului nu poate fi o simplă dublură a ştiinţei economice. Acestea sînt ştiinţe diferite, dar strîns legate între ele, cu obiecte de studii care parţial se suprapun.

Ştiinţa economică oferă ştiinţei manageriale posibilităţi mari de cunoaş­tere a fenomenelor şi proceselor care se confruntă, căutînd soluţii în centrele de decizie. Astfel, şi ştiinţa managerială îşi dezvoltă propria bază teoretică, principiile şi legile sale, care ajută la perfecţionarea mecanismului de condu­cere economică.

Legăturile pot şi trebuie privite şi în sens invers: ştiinţa managementu­lui ajută ştiinţa economică să pătrundă mai adînc în intimitatea proceselor şi fenomenelor economice, în desfăşurarea acţiunilor proiectate şi realizate în activitatea teoretică şi practică de conducere.

Ştiinţa economică, dar şi cea a managementului, au interese comune în problema preţurilor, bugetelor, în fiscalitate, impozite, taxe şi tarife, monedă şi credit etc.

Teoria generală a sistemelor ajută mult la consolidarea managementului ca ştiinţă. Ea studiază proprietăţile, principiile şi legile caracteristice sisteme­lor în general, indiferent de varietatea şi natura elementelor lor. Această ştiin­ţă explică procesele de maximă dinamicitate şi complexitate, dînd preferinţă conceptului de sistem, cînd fenomenul este studiat ca un tot întreg, în plin proces de funcţionare, în locul analizei pe părţi componente.

Pe lîngă legăturile cu ştiinţe mai vechi, ştiinţa conducerii s-a legat strîns de unele ştiinţe mai noi, de pildă, cibernetica, care a apărut ca o necesitate a tehnologizării conducerii, pe care omul nu o putea înfăptui doar cu simţurile sale. Este esenţial de reţinut că prin cercetările cibernetice se explică funcţio­narea mecanismului conducerii, iar ştiinţa managementului primeşte ajutorul ciberneticii prin tehnici şi mijloace de investigare, simulare şi optimizare a acţiunii umane în diferite procese şi la diferite niveluri.

O legătură deosebită există între ştiinţa conducerii şi informatică, mai ales din punct de vedere tehnologic. Ştiinţă a prelucrării automate a datelor, informatica are multe ramuri – informatica de gestiune, decizională, indu­strială, documentară. Prin mijloacele pe care le oferă conducerii, informatica îşi păstrează un loc de frunte în perfecţionarea şi modernizarea conducerii, în transformarea acesteia într-o activitate ştiinţifică reală, demnă de epoca de azi.

Alături de informatică stă şi matematica, care pune la dispoziţia ştiinţei conducerii metode moderne de calcul, de analiză cantitativă şi de tratare a informaţiei, tehnică de modelare şi simulare. Aplicaţiile matematicii cuprind şi ramurile acesteia – cercetarea operaţională, programarea matematică, teo­ria grafurilor, teoria probabilităţilor. În aceeaşi grupă se înscriu relaţiile cu statistica, determinate de progresele teoriei probabilităţilor şi ale statisticii matematice – prima ştiinţă utilizată în management, adaptată la descrierea şi analiza datelor cantitative.

Raporturile ştiinţei managementului cu ştiinţa dreptului au o importanţă covîrşitoare, dacă se ţine seama de numărul mare de discipline ale acestei ştiinţe, dintre care dreptul administrativ şi constituţional şi ştiinţa administra­ţiei au prioritate, dar şi alte discipline contribuie la întregirea cadrului legal al conducerii. Practica a dovedit că nu se poate realiza o conducere bazată pe ştiinţă fără cunoştinţe din domeniul dreptului, problematica celor două ştiinţe fiind foarte apropiată şi de mare necesitate în rezolvarea problemelor comune.

Legătura managementului cu psihologia este indiscutabilă, deoarece psihologia cu analizele ei justifică rolul factorului uman în conducere, con­tribuind la îmbogăţirea teoriei şi practicii conducerii, a comportamentului managerial. Psihologia uşurează cunoaşterea factorului uman, prevenirea stă­rilor tensionale, a conflictelor, a dezordinii, a manifestărilor care pot influenţa negativ rezultatele activităţii manageriale.

Prin structura sa, sociologia abordează probleme teoretice şi metodolo­gice generale ale conducerii, cercetează concret mediile intern şi extern, rea- lizînd un efort interdisciplinar de constituire a fondului specific de concepte şi principii necesare managementului modern. Psihosociologia are implicaţii în managementul resurselor umane, în teoria deciziei, sistemul informaţional, mediu, climat, motivaţie etc.

Raporturile ştiinţei conducerii cu ştiinţa politică pornesc de la cuplajul dintre ştiinţă şi societate, ştiinţa conducerii şi putere, pentru că nu se poate conduce fără a avea putere, care dă autoritate şi forţa necesară pentru îndepli­nirea funcţiei de dirijare. Factorul politic este vizibil la nivelurile superioare, deciziile au caracter preponderent politic, mai ales cînd este vorba de soluţii, deoarece mulţi specialişti au apreciat că ştiinţa managementului are trăsături­le unei ştiinţe social-politice.

Remarcăm raporturile ştiinţei conducerii cu ştiinţele tehnice, cu tehnica şi tehnologia, cu atît mai mult cu cît ţinem seama de tehnicile, mijloacele şi instrumentele manageriale care au ajutat conducerea să devină ştiinţifică, eficientă şi modernă. În trecerea de la managementul clasic la cel modern, un rol deosebit l-a avut şi-l are tehnologia, alături de informatică, electronică, matematică etc.

Ştiinţa managementului are, de asemenea, legătură cu ecologia. Rapor­turile cu ergonomia – ştiinţa relaţiei om-ocupaţie, echipament şi mediu – sînt în legătură directă cu legile naturale ale muncii şi acţiunile acestora asupra organismului uman.

Ştiinţa conducerii are relaţii şi cu toate ştiinţele legate de om – de la antro­pologie, etiologie şi cosmologie la ştiinţele comportamentului uman. Legătură cu ştiinţa managementului au, de asemenea, logica, etica, pedagogia etc.

Dacă marketingul este o ştiinţă, atunci nu se pot omite raporturile ştiinţei conducerii cu aceasta, cu automatica, cu ştiinţele naturii, medicina, istoria şi nu în ultimul rînd cu ştiinţa militară, un şir de termeni din conducere cum ar fi strategie, tactică, comandă îşi au originea în domeniul militar.

În final, să amintim despre raporturile ştiinţei managementului cufilozo- fia, ştiinţele sociale, ale educaţiei, cultura. Fiecare manager trebuie să des­copere acele trăsături naţionale tradiţionale, istorice, care să constituie funda­mentul pentru anumite tehnici de conducere. Conducerea poate fi considerată o punte dintre o „civilizaţie” care capătă rapid un caracter mondial şi o „cul­tură” care exprimă tradiţie, valori, idei şi diferite moşteniri.

În acest capitol ne-am străduit să elucidăm, într-un mod succint, noţiu­nile de bază şi sarcinile managementului, realizarea managementului, etapele de evoluţie şi şcolile fondatoare ale managementului, care a devenit o nece­sitate insistentă a zilei pentru perfecţionarea şi sporirea calităţii procesului de conducere şi a eficacităţii funcţionării unui sistem.

Figura principală a conducerii este conducătorul, care trebuie să fie pre­gătit conform managementului ştiinţific. De aceea, atît pentru ramura ocrotirii sănătăţii din Republica Moldova, care modelează sistemul naţional de sănă­tate, cît şi pentru întregul nostru stat tînăr apare o problemă actuală, cum ar fi deficitul conducătorilor orientaţi spre experienţa globală a managementului.