Managerul profesionist: roluri şi tactici de conducere

Exercitarea conducerii presupune existenţa unor persoane care efectuează personal şi în mod organizat activităţi specifice procesului de conducere. Aceste persoane sunt denumite manageri. Managerul este o persoană care, în virtutea sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor circumscrise postului ocupat, exercită procese de management, deci, adoptă decizii şi iniţiază acţiuni prin care influenţează comportamentul decizional şi operaţional al altor persoane. Asociaţia Americană de Management, afirmă că managerii sunt persoane investite cu autoritate şi responsabilitate decizională privind folosirea eficientă a principalelor resurse ale firmei (oameni, maşini şi utilaje, materiale, bani şi timp).

1. Petrescu menţionează că în prezent, exigenţele faţă de profesiunea de manager sporesc în permanenţă în planul cunoaşterii, studierii şi generalizării ei, în domeniul desfăşurării ordonate prin utilizarea unor metode şi reguli, precum, în condiţiile economiei de piaţă, managementul nu se poate profesa doar cu ajutorul zestrei native, ci necesită folosirea unor metode şi tehnici specifice procesului managerial, care trebuie învăţate şi utilizate în practică.

Noţiunea de manager este una relativ nouă în ţara noastră. Munca managerului contemporan este destul de complicată, acesta lucrează zilnic cu oamenii şi de aceea este obligat să ţină cont nu numai de părerile acestora, dar şi de particularităţile, aspiraţiile, dorinţele, interesele şi de tot ceea ce ţine de motivarea comportamentului lor. O conducere eficientă presupune cunoaşterea obligatorie a legităţilor comportamentului uman. Prin urmare, definiţia dată de D.Stăncescu înglobează toate caracteristicile pe care trebuie să le aibă un manager pe care îl defineşte ca fiind specialistul modern ce corespunde noilor cerinţe, exercită o profesiune cu un grad crescut de cunoştinţe şi practici a căror însuşire cere un lung şi complex proces de formare şi o perfecţionare continuă.

În funcţie de specificul persoanei diferenţiem mai multe tipuri de manageri. Aceştia reflecă ansamblul caracteristicilor principale referitoare la calităţile, cunoştinţele şi aptitudinile proprii unei categorii de manageri, caractersitici care conferă aceeaşi abordare a aspectelor fundamentale ale procesului de management. În literatura de specialitate indentificăm mai multe tipuri de manageri, însă clasificarea acestora are la bază un factor principal, şi anume autoritarismul, în funcţie de care se disting următoarele tipuri de manageri:

• Participativul – se caracterizează prin pregătire solidă în domeniul de activitate al organizaţiei conduse cât şi în domeniul managementului, stabilirea cu uşurinţă a contactelor umane, aplicarea pe scară largă a delegării în realizarea unei acţiuni, crearea unui climat de muncă deschis, favorabil dezvoltării personalităţii subordonaţilor.
• Autoritarul – situează pe prim plan relaţiile ierarhice de subordonare, face exces de îndrumări şi controale, îi place să comande, rar se consultă cu subordonaţii şi atunci o face doar ca să mascheze unele lacune.

După gradul de eficienţă managerii se împart în:

• Manageri eficienţi – care definesc clar atribuţiile, sarcinile şi lucrările de realizat, determină structuri organizatorice suple, întocmesc studii de organizare ce vizează eficienţă maximă, acordă ajutorul necesar şi ştiu cum să menţină starea de spirit de cooperare între toţi, are o mare influenţă asupra colaboratorilor, dispoziţiile pe care le dă sunt explicate şi motivate, ştie cum să obţină rezultate eficiente şi urmăreşte să obţină acest lucru, găseşte soluţii viabile pentru cea mai mare parte a problemelor.
• Managerii ineficienţi – acţionează de cele mai multe ori izolat, este superficial în deciziile pe care le ia, fie ca îşi urmăreşte interesele personale, fie că nu a înţeles pe deplin care sunt obiectivele oragnizaţiei. Nu se concentrează pe obţinerea rezultatelor, poate sa reacţioneze dur la întrebările subalternilor şi chiar să o facă pe atotştiutorul, poate fi influenţabil şi nu are o poziţie fixă asupra ceea ce se întîmplă în întreprindere.

După nivelul ierarhic la care se situează postul pe care îl ocupă, managerii se împart în trei categorii:

• Manageri de nivel inferior – care lucrează direct cu muncitorii, nu au în subordine alţi manageri, ci numai executanţi;
• Manageri de nivel mediu – care se situează la mai multe niveluri ierarhice ale organizaţiei şi au în subordine alţi manageri;
• Manageri de nivel superior – sunt reprezentaţi de un grup restrâns de responsabili pentru toate celelalte niveluri ierarhice ale managementului organizaţiei.

După sfera de cuprindere a activităţilor coordonate, managerii se divid în două categorii:

• Manageri funcţionali – care sunt responsabili pentru o singură activitate în cadrul organizaţiei, cum este de exemplu, producţia, vânzările;
• Manageri generali – care conduc unităţi complexe, cum ar fi o companie, o filială sau o diviziune operativă independentă, în care se desfăşoară un complex de activităţi eterogene.

În funcţie de aceste clasificări putem defini tipul de conducător ca fiind ansamblul de caracteristici principale referitoare la calităţile, cunoştinţele şi aptitudinile proprii unei categorii de cadre de conducere care le conferă în esenţă aceeaşi abordare în ceea ce priveşte aspectele de bază ale procesului de conducere şi ale comportamentului aproape permanente, deosebite de ale altor oameni.

Un manager eficace este cel care reuşeşte să facă ceea ce trebuie să facă. R. Stewart menţiona că managerii care vor să–şi îmbunătăţească performanţa trebuie să-şi analizeze atât eficacitatea cât şi eficienţa. Eficacitatea înseamnă a realiza ceea ce trebuie. Eficienţa înseamnă a realiza respectiva lucrarea utilizând minimum de resurse.

Prin natura ei, munca managerială înseamnă:

• Un număr mare de ore de muncă;
• Ziua de muncă însoţită de numeroase incidente;
• Întreruperi frecvente în muncă, sarcini şi activităţi de diferite tipuri;
• Sistem de comunicare complex şi deosebit de solicitant;
• Rolul pe care îl joacă managerul devine o resursă, un consilier, un formator al colaboratorilor de subordine;
• Schimbările privind gradul de instruire a forţei de muncă, ca şi noua structură pretind managerului să înveţe multe lucruri noi, pentru a face faţă sarcinilor ulterioare;
• Necesitatea de a învăţa cum să influenţeze oamenii asupra cărora nu are control direct;
• Alegerea celui mai potrivit echilibru, dovedind astfel constructivitatea activităţii sale;
• Practicarea unui management participativ impune cu necesitate întâlniri frecvente între membrii echipei manageriale;
• Apelul din ce în ce mai insistent la informaţie trebuie să devină o forţă motrice a profesiunii de manager în general, şi a deciziei manageriale în particular.

Prin esenţa sa, profesiunea de manager este un proces de orientare a activităţii oamenilor în scopul realizării unor obiective. Managerul trebuie să fie un lider, adică o persoană care conduce prin exemplul personal. Managerul este o combinaţie majoră de forţă intelectuală şi impact emoţional. Managerii de tip nou se consideră conducătorii unei echipe. Preocuparea lor este de a înţelege şi a satisface nevoile clientului, îşi consideră echipa sursă de idei, vede evoluţia subalternilor ca fiind propria lor responsabilitate. Pregătirea bună şi înalta calificare se realizează prin dialog cu oamenii, prin indicarea modului în care se pot atinge obiectivele, prin urmărirea modului în care echipa abordează aceste probleme, prin îndeplinirea funcţiilor şi rolurilor manageriale.

Conducerea este caracteristica socială a realţiilor de grup, din punctul de vedere al repartizării rolurilor de conducere şi subordonare. Într–un studiu aprofundat, teoreticianul canadian în management, Henri Mintzberg, a descoperit un set relativ de roluri jucate de un manager: figură reperzentativă, lider, om de legătură, monitor, difuzor, purtător de cuvânt, antreprenor, factor de soluţionare a conflictelor, factor de alocare al resurselor, negociator.

Aceste roluri ale managerului se reflectă în diferitele activităţi ale lui. Ele sunt grupate în trei mari categorii:

• Roluri interpersonale – reprezintă acele comportamente anticipate care se ocupă de stabilirea şi menţinerea relaţiilor interpersonale. În rolul de figură reprezentativă managerul serveşte mai degrabă drept simbol al organizaţiei decât ca un factor de decizie. În calitate de lider managerul selecţionează, îndrumă, motivează şi disciplinează subordonaţii. Ca om de legătură managerul menţine contacte pe orizontală în interiorul şi în afara organizaţiei.
• Roluri informaţionale – se referă la diferite moduri în care managerii primesc şi transmit informaţiile. În rolul de monitor managerul ,,scanează’’ mediul intern şi extern al companiei, pentru a vedea cum stau lucrurile şi a fi la curent cu idei şi tendinţe noi. În calitate de difuzor managerul transmite informaţii către ceilalţi referitoare la fapte şi atitudini. Ca purtător de cuvânt managerul trimite mesaje către mediul intern al companiei prin prezentarea unui raport sau oferirea unui interviu.
• Roluri decizionale – sunt cele care se referă la luarea deciziilor. În calitate de antreprenor managerul transformă problemele şi ocaziile în planuri de acţiune pentru schimbare. În rolul de factor de soluţionare a conflictelor managerul se ocupă de problemele apărute ca urmare a divergenţelor dintre subordonaţi, probleme care le ameninţă resursele sau teritoriul. Ca factor de alocare al resurselor managerii decid cum să distribuie resurse critice, cum ar fi bani sau oameni. În rolurile de negociatori managerii realizează majoritatea negocierilor cu indivizi sau organizaţii.

Managerii de primul nivel ierarhic se ocupă mai mult de soluţionarea conflictelor şi mai puţin de a se constitui în figuri reprezentative. Mintzberg a subliniat complexitatea rolurilor pe care managerii trebuie să le joace şi diversitatea de abilităţi de care au nevoie, incluzând leadership – ul, comunicarea şi negocierea. Pentru diferite audienţe managerii joacă roluri diferite. Însă pentru a fi un manager de succes, trebuie îndeplinite toate aceste roluri, susţinerea unuia sau altuia dintre acestea este în detrimentul celorlalte. Rolul dominant al managerului depinde de activitatea specifică şi poate varia de la un moment la altul în funcţie de acţiunile de conducere pe care trebuie să le realizeze.

În procesul de soluţionare a diverselor probleme managerul alege anumite strategii şi tactici. Fiecare conducător, prin experienţa proprie îşi formează anumite reprezentări subiective despre probleme. La evaluarea problemelor de conducere managerii se bazează pe o anumită înţelegere personală şi pe situaţia care s-a creat.

Pentru funcţionarea normală a organizaţiei conducătorul trebuie să adopte decizii eficiente, adică să aleagă strategii şi tactici corecte pentru soluţionarea problemelor. Pentru alegerea unei strategii adecvate managerul trebuie nu numai să aprecieze personal şi corect situaţia de conducere, dar şi să coreleze corect problemele de perspectivă şi cele curente. Subaprecierea problemelor de perspectivă este legată de faptul că se încalcă evaluarea adecvată a importanţei temporale a problemei din cauza evaluării greşite a însăşi momentului. Paralele cu aceasta, la alegerea unei anumite strategii are o importanţă deosebită şi evaluarea de către conducător a complexităţii problemelor ce trebuie soluţionate, evaluarea care poate fi exagerată sau subapreciată. În cazul subaprecierii complexităţii problemei, conducătorul o poate raporta în mod eronat la categoria de probleme puţin importante şi ca rezultat, această problemă nu se soluţionează la timp. Experienţa activităţii de conducere demonstrează că cu cât numărul de coincidenţe dintre evaluările subiective ale conducătorilor şi importanţa obiectivă a problemelor este mai mare, cu atât creşte şi probabilitatea alegerii de către conducători a celor mai efective strategii de soluţionare a problemelor. Astfel, strategia are legătură cu însăşi formularea problemei, adică cu alegerea ei pentru soluţionare, ţinând cont de situaţia concretă.

În practică, managerii aplică permanent diverse tactici. Spre deosebire de strategii, prin tactică se subînţelege alegerea mijloacelor sau metodelor de realizare a scopului. Tactica, în esenţa sa, conţine contradicţia dintre ce doreşte să realizeze conducătorul şi ce realizează el în realitate. La alegerea unei anumite tactici de soluţionare a unei sau altei probleme de conducere se aleg nu numai mijloacele de realizarea a scopului, dar şi cele de corectare a acestuia. Alegerea unei tactici este selectivă. În dependenţă de nivelul competenţei, experienţă acumulată, de posibilităţile subiective ale conducătorului se formează reprezentarea individuală a conducătorului despre actualitatea unor probleme de conducere concrete. Aceasta este numită concepţie individuală de conducere a conducătorului. Prin urmare, fiecare manager îşi formează propriile tactici şi strategii de conducere, de reauşita cărora depinde dezvoltarea companiei pe viitor şi   poziţionarea acesteia pe piaţă.