METODE DE FUNDAMENTARE A DECIZIILOR ÎN CONDIŢII DE CERTITUDINE
În fundamentarea deciziilor în condiţii de certitudine fiecare acţiune conduce la un rezultat determinat, cunoscut. Elementele implicate în luarea acestor decizii sunt preponderent de tipul variabilelor controlabile, cu caracteristici şi evoluţii cunoscute.
Metoda utilităţii globale
- facilitează alegerea variantei optime
- constituie un suport logic pentru anticiparea avantajelor diferitor modalităţi de acţiune posibile
- varianta optimă se stabileşte în funcţie de diferite criterii decizionale şi coeficienţi de importanţă
- utilitatea unei variante se calculează în funcţie de consecinţa economică a unei variante după un criteriu decizional
Metoda Electre
- are la bază alegerea variantei optime care surclasează celelalte variante
- se calculează utilităţile pentru fiecare criteriu de optimizare a deciziei
- atribuirea coeficienţilor de importanţă
- calculul coeficienţilor de concordanţă şi discordanţă
- alegerea variantei optime cu ajutorul matricei de surclasare, fiind anticipată de alte două tipuri de matrici: matricea de concordanţă-discordanţă şi matricea diferenţelor
Metoda Onicescu aplicată în două variante:
- prima – criteriile de alegere a variantei optime sunt echiimportante,
- a doua – criteriile de importanţă sunt diferenţiate.
METODE DE FUNDAMENTARE A DECIZIILOR
ÎN CONDIŢII DE RISC
Deciziile în condiţii de risc se caracterizează prin mai multe stări ale naturii, fiind cunoscute probabilitatea de manifestare a lor şi implicarea unor variabile, care sunt mai puţin controlabile şi insuficient cunoscute.
Metoda utilităţii globale presupune întocmirea matricei consecinţelor economice, a utilităţilor primare şi a utilităţilor sinteză, varianta optimă fiind considerată acea variantă care este „preferată” celorlalte.
Metoda speranţei matematice se aplică diferit în funcţie de numărul criteriilor decizionale luate în considerare. În această situaţie se calculează utilitatea sinteză a variantelor după criteriile stabilite funcţie de starea condiţiilor obiective. Varianta optimă va fi stabilită funcţie de utilitatea sinteză şi probabilitatea apariţiei unei anumite stări în situaţia unor condiţii obiective.
Simularea presupune adoptarea deciziilor pe baza unor modele. În acest caz sunt „întocmite” anumite modela, care reprezintă realitatea simplificată a unor sisteme, astfel încât să permită alegerea celei mai eficiente linii de acţiune în domeniul simulat. Pentru aceasta decidentul trebuie să măsoare fenomenele şi procesele economice, dar şi să experimenteze, fapt care presupune un mare risc în cazul dacă modelul creat nu se va comporta în aceeaşi măsură în situaţia reală pe care o reprezintă.
TEHNICI DE FUNDAMENTARE A DECIZIILOR ÎN CONDIŢII DE INCERTITUDINE
Condiţiile de incertitudine sunt atunci când nu se dispune de informaţii necesare pentru a stabili probabilităţile de manifestare a stărilor condiţiilor obiective şi variabilele sunt parţial necontrolabile.
5 reguli de adoptare a deciziilor:
Regula pesimistă, numită şi regula prudenţei (dezvoltată de Wald A.), stabileşte varianta optimă ca fiind maximum dintre condiţiile obiective cele mai nefavorabile.
Regula optimistă stabileşte varianta optimă ca fiind maximum dintre cele mai favorabile stări ale condiţiilor obiective.
Regula optimalităţii (dezvoltată de Hurwicz L.) este o combinaţie dintre cele două prezentate mai sus şi stabileşte varianta optimă ca fiind maximum dintre consecinţa economică maximă a variantei şi consecinţa economică minimă a variantei.
Regula proporţionalităţii sau a echilibrului (dezvoltată de Bayes-Laplace) presupune stabilirea variantei optime pentru care media consecinţelor este cea mai mare.
Regula minimizării regretelor (dezvoltată de Savage L.) stabileşte varianta optimă ca fiind acea variantă pentru care regretul de a nu fi ales varianta cea mai bună să fie cel mai mic.
