Metodologia sistemică. Esenţa şi destinaţia practică a abordării sistemice

Baza metodică a teoriei sistemelor o constituie metodologia sistemică, metodele componente ale căreia ar fi: abordarea sistemică, analiza sistemică, analiza sistemico-funcţională, analiza factorială, „umanizarea muncii” ş. a.

Abordarea sistemică şi analiza sistemică sînt metodele cele mai răspîn- dite în literatura despre management. Deoarece deseori fiecare cercetător atri­buie acestor termeni un anumit sens, nu există o definiţie univocă sau general acceptată. În afară de aceasta, îmbinarea abordare sistemică fiind în vogă, s-a transformat într-o etichetă pentru orice operaţii de conducere realizate cu suc­ces, uneori chiar pentru a le conferi o formă fundamentată ştiinţific şi pentru a camufla deplina lipsă de temei a unor sau altor concepţii.

În literatura de specialitate definiţiile noţiunilor de abordare sistemică şi analiză sistemică au o interpretare diferită. Totodată, aceste două noţiuni sînt prezentate ca fiind identice. Considerăm greşit acest punct de vedere, mai întîi de toate, sub aspect metodologic. Împărtăşim opinia lui V. I. Kant, care consideră că analiza sistemică, spre deosebire de abordarea sistemică, „se utilizează pentru soluţionarea problemelor practice, aplicate (…)”. Prin ur­mare, analiza sistemică poate fi examinată ca o metodă a abordării sistemice. Sub acest aspect glosarul analizei sistemice este apropiat de glosarul teoriei jocurilor şi soluţiilor, cercetării operaţiilor şi modelării. Ambele aceste meto­de asociază, grupează, unesc direcţia sistemică a investigaţiilor şi activitatea practică.

În mod diferit este tratată şi esenţa metodicii abordării sistemice. Unii autori consideră abordarea sistemică o metodă de cercetare (I. M. Slepenkov şi coaut., 1987), metodă de cunoaştere (V. I. Kant, 1978) sau modalitate de gîndire (M. H. Mescon şi coaut., 1992). P. I. Kaliu (1976), spre exemplu, prin abordare sistemică înţelege „(…) procesul de cercetare a sistemului ce func­ţionează la momentul dat, cu scopul de a studia stările, structurile, organiza­rea, relaţiile lui (…), diversele aspecte ale funcţionării sistemului, resursele lui, legăturile interne şi externe”. În opinia autorului, esenţa abordării siste- mice constă în aceea că „fenomenele şi procesele ce se desfăşoară în natură şi societate, lucrurile şi obiectele sînt privite ca sisteme integre (…). De aceea, reprezentarea despre integritatea obiectului studiat este punctul de pornire, punctul iniţial pentru orice studiu sistemic”. Putem fi de acord cu această afir­maţie, cu o singură excepţie: abordarea sistemică se aplică nu numai pentru studierea sistemului în funcţiune, dar şi pentru organizarea lui.

Abordarea sistemică este o metodă de cunoaştere, de organizare, adică de perfecţionare şi de gîndire logică, care examinează relaţiile şi integritatea sistemelor dirijate. Abordarea sistemică este obiectul unei discipline ştiinţifi­ce speciale – a teoriei generale a sistemelor, iar conducerea în aspectul cel mai general poate fi definită ca reglementarea sistemului.

Abordarea sistemică a conducerii include trei etape consecutive: la prima etapă este determinată sfera, sînt precizate domeniul şi limitele activităţii sub­iectului dirijării, sînt stabilite (pentru orientare) necesităţile informaţionale adecvate; la cea de a doua etapă sînt realizate investigaţiile necesare (analiza sistemică); la cea de a treia sînt elaborate variantele alternative de soluţionare a anumitor probleme şi se face alegerea variantei optime pentru fiecare pro­blemă (se fac evaluări ale experţilor, inclusiv o expertiză independentă).

În vederea abordării sistemice, conducerea este obligată să asigure şi să perfecţioneze unitatea structurală şi funcţională a sistemului, să descopere şi să lichideze obstacolele din calea mişcării spre scop, să asimileze sau să neu­tralizeze elementele care destabilizează sistemul atît din interior, cît şi din ex­terior. Anume în aceste acţiuni se manifestă în primul rînd principiul abordării sistemice în conducere. În practica de toate zilele, aceasta înseamnă analiza multilaterală a deciziilor luate, a tuturor variantelor posibile de realizare a lor, de coordonare a eforturilor în diverse direcţii.

La soluţionarea sarcinilor de dirijare în sistemele sociale se ia în calcul relaţia dintre problemele economice, social-politice şi culturale. În activitatea de cercetare ştiinţifică, didactico-pedagogică şi de conducere pornim de la faptul că esenţa abordării sistemice ca metodă de cunoaştere, organizare şi gîndire logică are la bază şase aspecte: al elementelor sistemice, sistemic- funcţional, sistemic-structural, sistemic-integraţional, sistemic-comunicaţio- nal şi sistemic-istoric.

Înţelegerea esenţei abordării sistemice are o mare importanţă nu numai pentru abordările teoretice ale unor sau altor probleme, dar şi pentru practica de conducere, de exemplu, pentru modelarea sistemelor gestionabile, a părţi­lor lor componente, inclusiv pentru sistemul asistenţei medicale.

Unii autori (A. Iu. Obolenski şi coaut., 1999), caracterizînd esenţa abor­dării sistemice, accentuează încă două aspecte ale acesteia: cel al obiectivului sistemic şi cel al gestiunii sistemice. Nu împărtăşim o asemenea abordare din simplul motiv că scopul (obiectivul) şi dirijarea se referă la factorii de stabi­lizare a sistemelor: primul determină direcţia de modelare a sistemului, cel de-al doilea asigură menţinerea sistemului pe direcţia prefigurată.

Analiza literaturii de specialitate, precum şi experienţa acumulată pe par­cursul mai multor ani demonstrează necesitatea stringentă de a utiliza meto­dologia sistemică în practica de conducere la organizarea şi asigurarea func­ţionării unor sau altor sisteme. Pentru ca sistemul să funcţioneze, în afară de o organizare este necesară încă o condiţie – conducerea, administrarea acestuia. Condiţia dată totdeauna e prezentă acolo unde munca este organizată.

Noţiunea de conducere este aplicabilă nu numai pentru economia ţării şi ramurile ei, ci şi pentru asistenţa medicală, spre exemplu. Un sistem nu poate fi dirijat fără a cunoaşte şi fără a ţine cont de specificul său, limitîndu-ne doar la cunoştinţele generale despre conţinutul diverselor sisteme.

Sistemul asistenţei medicale, ca şi cel al ocrotirii sănătăţii, poate şi tre­buie să dispună de teorii moderne privind dirijarea, de metodici şi metode de organizare a activităţii nemijlocite. În continuare ne vom expune asupra teo­riei sistemelor, metodelor abordării sistemice şi analizei sistemice. Anume de pe aceste poziţii ocrotirea sănătăţii şi asistenţa medicală pot fi examinate nu ca nişte conglomerate de elemente componente, ci ca sisteme integre, com­plexe şi dinamice.