Obiectivele planificării sanitare ţin de satisfacerea nevoilor de dezvoltare social-economică şi cu referire la programul general de dezvoltare a colectivităţii.
Multitudinea şi diversitatea nevoilor de sănătate ale populaţiei nu pot fi satisfăcute doar de către sectorul sanitar, pentru că resursele necesare aparţin colectivităţii, iar realizarea profilaxiei primare şi asigurarea bazei materiale pentru asistenţa medicală aparţin celorlalte sectoare social-economice (industrie, construcţii, agricultură, educaţie etc.) care, la rîndul lor, au propriile nevoi şi direcţii de dezvoltare. Situaţia este dificilă în teritoriile unde serviciile medicale aparţin diferitor sectoare; în asemenea caz, pentru satisfacerea nevoilor de sănătate, mereu în creştere, trebuie să se apeleze la alte soluţii şi tactici. Deoarece sănătatea populaţiei este condiţionată de factori social- economici, planificarea sanitară pentru realizarea unei sănătăţi mai bune nu priveşte strict doar îngrijirile medicale. Realizarea sau dezvoltarea numai a acestora asigură refacerea sănătăţii la un număr de persoane, dar nu realizează ameliorarea sănătăţii colectivităţii. Cîmpul de preocupări începe de la factorii generali şi trece la cei medicali, adică de la acţiunile ce promovează şi întăresc sănătatea (conceptul şi condiţiile de viaţă, ce depind de celelalte sectoare social-economice) spre cele care realizează apărarea şi refacerea sănătăţii (care vizează în cea mai mare parte serviciile medicale). Ca urmare, în funcţie de faptul cui aparţin factorii şi resursele, în planificarea unei sănătăţi mai bune participă conducerea colectivităţii care dirijează şi antrenează întregul sistem social-economic, fiecare sector social-economic, organizaţiile de masă, precum şi serviciile medicale.
În cadrul sistemului socioeconomic general al colectivităţii, ca şi în interiorul subsistemului sanitar, nici o componentă a acestora nu-şi poate planifica şi realiza o dezvoltare cu mult peste limitele subsistemului din care face parte şi ale sistemului general. Întîi, deoarece nu poate avea resursele necesare din cauza dependenţei de resurse; apoi, chiar dacă s-ar realiza, ar duce la o dezarmonie, dacă nu la un dezechilibru în propriul sistem sau / şi în sistemul general, lăsînd alte componente cu puţine resurse sau fără acestea. Specialiştii din serviciile medicale trebuie să ţină seama de imperativul interdependenţei obiectivelor lor cu cele ale altor sectoare; de faptul că, în ultimă instanţă, realizarea solicitărilor depinde nu numai de fondurile băneşti, ci şi de posibilităţile sectoarelor care execută solicitările (clădiri, aparate, instrumente, medicamente etc.). Dacă în faza de propuneri a planului sanitar s-ar însuma toate obiectivele cerute, s-ar ajunge la un sector sanitar nu în expansiune, ci în explozie. Un astfel de sector sanitar, desprins de mănunchiul general, n-ar avea nici un sens. Acelaşi imperativ al coerenţei este valabil şi pentru componentele propriului sistem sanitar: nu se pot investi resurse mai mari numai în sectorul spitalizării sau cel al depistării bolilor în rîndurile populaţiei, ori numai în dotarea cu aparatură etc., pentru că în acest caz celorlalte componente nu le-ar rămîne resurse să funcţioneze pe baza materială existentă. Totodată, în consumarea fondurilor băneşti planificate nu se pot cheltui toate fondurile bugetare într-un singur trimestru, întrucît pentru restul anului unitatea medicală ar rămîne fără mijloace financiare. Datorită aceluiaşi imperativ al coerenţei, planificarea sanitară este posibilă numai în situaţia cînd toate celelalte componente ale sistemului general lucrează pe bază de plan. Mai mult decît atît: cu cît se înaintează de la eşalonul medical de bază (spitale raionale, instituţii medicale de specialitate) spre vîrful piramidei sistemului organizatoric sanitar, cu atît creşte cîmpul dependenţei de celelalte sectoare ale sistemului general social-economic.
Pe lîngă rolul de a căuta soluţii de asigurare a unui echilibru – în primul rînd, între componentele propriului sistem (intrasectorial), din cauza resurselor limitate -, planificarea sanitară are sarcina dificilă de a releva priorităţile şi a face renunţări, pentru că rezolvarea simultană a tuturor problemelor de sănătate a populaţiei nu este posibilă, iar abordarea concomitentă a tuturor acestor probleme ar duce la risipirea resurselor şi, implicit, nu ar rezolva nici o problemă. În acelaşi proces al planificării – de stabilire şi executare a planului -, pe lîngă previziune şi dirijare, intervin şi celelalte funcţii ale conducerii
- de organizare şi de control. La rîndul său, planificarea este o parte a procesului de decizie, unde componentele deciziei ce au soluţii apropiate sînt în competiţie. În asemenea cazuri rolul planificării este de a practica intervenţii selective într-un sistem mobil şi complex, oferind elementele necesare pentru asigurarea unui viitor mai bun, pentru armonizarea componentelor sistemului sau pentru opţiuni în care latura umanitară a obiectivului are prioritate faţă de cea financiară.
Ca urmare, necesitatea de a planifica şi importanţa planificării decurg tocmai din diversitatea situaţiilor, nevoilor şi posibilităţilor, din competiţia dintre elementele sistemului şi din diversitatea soluţiilor, a eficacităţii şi eficienţei acestora pentru a asigura continuu o sănătate mai bună. De aceea, planificarea sanitară, ca şi planificarea în general, constituie şi un mijloc de rezolvare a unor situaţii complexe, ea identificînd şi reducînd diferenţele dintre existent şi necesar, dintre nevoi şi resurse, operînd intrasectorial şi extrasecto- rial, ordonînd priorităţile lor şi intervenind cu adaptări la situaţii imprevizibile pe parcursul executării planului, pentru a se realiza scopul stabilit. Aşadar, planificarea sanitară – ramură adaptată pentru sistemul sanitar al disciplinei de planificare – în sinteză îşi justifică importanţa pentru că oferă elementele şi intervine în:
- dirijarea activităţii;
- organizarea ştiinţifică a activităţii şi a acţiunilor;
- mobilizarea şi valorificarea resurselor umane şi celor materiale;
- creşterea eficacităţii şi eficienţei;
- introducerea programului tehnic şi ştiinţific;
- echilibrarea şi armonizarea subsistemelor sanitare cu sistemul teritorial.
De aici reiese şi necesitatea ca personalul medical să cunoască conţinutul şi limitele planificării.
