Noţiuni generale privind managementul

Dicţionarul englez, analizând cuvântul management, îl tratează în felul următor:

1). Modul, felul comportării cu oamenii.

2). Forţa şi arta de conducere.

3). Organul de conducere, unitatea administrativă. Piter Druker, autoritate americana în domeniul managementului, face astfel da explicaţii;

1). Noţiunea este pur americană şi nu se traduce, nu poate fi tradusă în altă limbă.

2). înseamnă funcţie, dar şi oameni, care îndeplinesc această funcţie.

3). Arată starea socială a conducătorilor de toate nivelurile.

4). Este un curs teoretic.

5). Este un domeniu al ştiinţei.

În cazul organizaţiilor, care n-au nici o atribuţie la business acest cuvânt nu prea se foloseşte. Dar totuşi ce înseamnă el în ştiinţa economică?

Pluralitatea teoretică vorbeşte despre faptul ci în literatura de specialitate veţi întâlni diferite tratări ale acestui cuvânt.

Acelaşi Piter Druker consideră că: managementul este echivalent cu “persoana de conducere”, persoana care coordonează activitatea celorlalţi şi care îşi realizează activitatea prin ei.

Jean Gilberth consideră că managementul înseamnă «organizarea, arta de a conduce, de a administra, sau altfel spus administrarea».

1. Mackenzie consideră că conducătorul operează cu trei elemente – idei, lucruri şi oameni.

Din punct de vedere al funcţiei în domeniul de producţie, managementul se prezintă ca un proces, cu ajutorul căruia un grup de colaboratori îşi îndreaptă acţiunile spre un scop comun.

Pe de altă parte managementul la J. Massie se prezintă ca un proces social şi tehnic, cu ajutorul căruia se folosesc resursele, ce influenţează asupra acţiunilor oamenilor şi se efectuează schimbări pentru atingerea scopului de către organizaţie.

Managementul – este un proces de planificare, organizare a activităţii şi controlului asupra firmei pentru a coordona resursele umane şi materiale spre atingerea scopurilor efective. în practică managementul deseori se reduce la un grup special de oameni atribuţia cărora rezidă în organizarea şi conducerea tuturor forţelor pentru atingerea scopurilor puse.

Managementul îndeplineşte următoarele funcţii de conducere: prognozarea, planificarea, organizarea, comanda, coordonarea, controlul.

Sistematizând toate opiniile teoretice despre management, tragem concluzia că managementul ştiinţific poate fi determinat ca un sistem de măsuri, de metode prin care se realizează scopurile firmei. De aici rezultă că managementul ştiinţific are la baza sa următoarea tehnologie:

1. Adoptarea deciziilor – procesul, prin care este relevată în mod conştient o anumita cale de acţiune, din mai multe variante, în scopul obţinerii rezultatului dorit;
2. Planificarea – procesul prin care se prevede evoluţia viitoare a acţiunii prin examinarea diferitelor variante;
3. Organizarea – procesul prin care se determină structura şi repartizarea funcţiilor;
4. încadrarea personalului – procesul prin care conducerea selectează, pregăteşte, promovează subordonaţii;
5. Comunicarea – procesul de determinare a performanţelor curente comparativ cu standardele preconizate;
6. Dirijarea – procesul prin care informaţiile sunt transmise persoanelor interesate din punct de vedere al obţinerii rezultatului dorit;
7. Conducerea – procesul prin care activitatea subordonaţilor este îndreptată spre scopuri comune.

Pentru îndeplinirea acestor funcţii managerii trebuie să aibă următoarele calităţi (după Henri Fayol) :

1. Să fie sănătoşi şi viguroşi fizic;
2. Să aibă inteligenţă şi capacitate intelectuală;
3. Să posede calităţile morale: insistenţă, bărbăţie la luarea deciziilor, răspundere, simţul datoriei;
4. Să aibă pregătire profesională bună, studii profunde şi calitative,
5. Să posede următoarele capacităţi de dirijare; prevederea, capacitatea de a face un plan de acţiuni, deprinderi de organizare, arta de a şti cum să se comporte eu oamenii, capacitatea de a uni şi dirija forţele multor oameni şi capacitatea de a-i controla, de a le face observaţii. fără a-i ofensa;
6. Cunoaşterea funcţiilor întreprinderii;
7. O profundă competenţa în activitatea specifică a firmei.

În activitatea lor managerii trebuie să ţină cont de următoarele principii:

1. Orientarea spre om ca bază a managementului. Acesta este principiul fundamental al firmei, ce propune grija faţa de om drept criteriu de cea mai mare valoare al firmei, descătuşarea energiei creatoare, acordarea mai multor posibilităţi de a manifesta iniţiativă şi spirit de întreprinzător.
2. Deservirea ireproşabilă a cumpărătorului. Acesta este principiul de baza al politicii externe a firmei, care, formulat altfel poate fi redat prin cuvintele: firma există pentru cumpărători şi existenţa ei depinde de cumpărători.
3. Crearea şi susţinerea microculturii, microclimei în firmă, fapt ce asigură modul cuvenit de comportare a funcţionarilor.

Cei dintâi care au definit activitatea de conducere la nivel de întreprindere au fost Taylor şi Fayol.

 Taylor: „Arta de a şti precis ce trebuie de făcut cât mai bine şi mai ieftin”.

 Fayol: „A conduce înseamnă a organiza, a comanda, a coordona şi a controla”.

 Alţi autori susţin că conducerea reprezintă exercitarea funcţiilor administrative, de dispoziţie, îndreptate spre alegerea şi repartizarea cadrelor, dirijarea şi educarea lor, controlul asupra activităţii, folosirea mijloacelor economice de influenţare a colectivelor.

 în general conducerea este un proces de influenţă a subiectului asupra obiectului cu un anumit scop (scop). Această influenţă are loc la nivel de întreprindere (magazin), asociaţie, minister, după o anumită schemă (algoritm) şi se producere cu ajutorul unor mijloace (tehnice, organizatorice, economice, sociale, psihologice).

Pornind de la aceste aprecieri, putem constata, că procesul de conducere, este influenţarea proceselor productive de către conducători, prin (cu ajutorul) altor persoane (subalternii).

Această influenţare se pronunţă de regulă în domeniul organizării. Eforturile de gândire şi acţiune în domeniul organizării sunt şi unul din atributele de bază ale conducerii, care poate fi privită ca rezultatul efortului de gândire şi acţiune a conducătorului.

Interdependenţa proceselor de conducere şi producţie e redată în schema 1.

• Interdependenţa proceselor de conducere şi producţie.

Procesul de conducere, fiind o înlănţuire permanentă de decizii transpuse în acţiune, asigură echilibrul dinamic al proceselor de producţie.

Procesul de conducere al întreprinderii comerciale presupune parcurgerea următoarelor etape:

– diagnoza unei situaţii;

– prognozarea variantelor posibile;

– decizia – varianta unică;

– planificarea şi programarea activităţii de realizare a deciziei;

– dirijarea realizării;

– controlul şi rezultatul.

Ştiinţa definită la modul general este – ansamblul sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă (natura şi societatea) şi despre realitatea subiectivă (psihica şi gândirea)

Obiectul unei ştiinţe se defineşte prin delimitarea câmpului de cercetare a fenomenelor specifice unui domeniu – de exemplu – în domeniul activităţii de conducere a întreprinderilor, totalitatea cunoştinţelor de conducere au cunoscut o integrare sistematică după reguli şi criterii ştiinţifice doar la începutul sec. XX-lea (lucrările lui Taylor, Fayol).

Ştiinţa conducerii la nivel de întreprindere se constituie ca un ansamblu de cunoştinţe în continuă dezvoltare, care pe măsura progresului practicii se perfecţionează continuu.

Elementele de bază, care constituie obiectul perfecţionării sunt:

– teoria legilor şi principiilor utilizate în vederea optimizării activităţii întreprinderii;

– metodele şi procesele de soluţionare a problemelor cu care este confruntată activitatea practică de conducere;

– ansamblul mijloacelor tehnice (tehnologice) care asigură conducerii îndeplinirea funcţiilor sale la toate nivelurile ierarhice;

– colectivul de oameni, legăturile dintre ei, climatul social-psihologic din colectiv.

Având în vedere toate acestea, pentru examinarea conţinutului ştiinţei conducerii, putem folosi schema 2.

Teoria – este o formă de reflectare a realităţii în gândire, o formă de cunoaştere abstractă, generalizată într-un sistem de noţiuni ştiinţifice, categorii, legi şi principii.

Teoria ştiinţei conducerii este dependentă de practica conducerii, dar la rândul ei influenţează direct activitatea practică şi socială. Bazele teoretice ale ştiinţei conducerii cuprind legile obiective şi principiile cu ajutorul cărora se explică fenomenele ce acţionează şi se dezvoltă în cadrul întreprinderii. Elementele teoretice ale ştiinţei conducerii au apărut ca urmare a observării atente a fenomenelor practice, şi a efectelor de acţiune asupra factorilor tehnici, economici, sociali din întreprindere.

• Elementele principale ale ştiinţei managementului

 Metodologia – sistema de metode, modul de cercetare folosite cât în teorie, atât şi în practică, cu ajutorul cărora pot fi înţelese fenomenele şi optimizate rezultatele.

În teoria conducerii pot fi definite următoarele metode fundamentale:

– economice;

– organizatorice;

– social-psihologice;

– administrative;

– matematice;

– statistico-economice.

Tehnologia – în cel mai general sens, exprimă modul de conducere, de realizare a deciziilor. Tehnologia poate fi privită ca un complex de metode folosite după o anumită schemă (algoritm) pentru a obţine un anumit rezultat.

Practica – nucleul (baza) acţiuni, pentru care a fost creată şi teoria, şi metodologia şi tehnologia, cu scopul de a optimiza procesul de conducere în practică. Orice societate se dezvoltă pe baza unui model unde conştient sunt repartizate împuternicirile.