Pentru o înţelegere adecvată a relaţiilor publice este necesar să se facă distincţia dintre obiectul de activitate al acestora şi subiectul acţiunii de comunicare.
Obiectul relaţiilor publice constă în capacitatea omului de a comunica prin intermediul unui limbaj în cadrul societăţii umane. Prin urmare, relaţiile publice sunt o componentă esenţială a procesului de comunicare umană, concretizate în existenţa unui limbaj, prin care indivizii şi organizaţiile îşi prezintă activitatea în mod permanent, sistematic şi planificat în scopul transmiterii şi recepţionării mesajelor, menite să contribuie la menţinerea încrederii, înţelegerii, solidarităţii şi simpatiei în cadrul comunităţilor umane.
Studiile de specialitate arată că omul posedă un limbaj înnăscut şi unul dobândit ca urmare a experienţei proprii şi de grup. Programul genetic al omului posedă coduri de comunicare încă de la naşterea sa, care se pun în funcţiune pe diferite trepte de existenţă umană. Sistemele de semne şi semnale umane, consituite într-un limbaj, se dobândesc pe parcursul vieţii prin activitatea de cunoaştere şi de învăţare. Formarea şi dezvoltarea limbajului uman, expresie a dezvoltării inteligenţei omului, asigură posibilitatea realizării deosebirii dintre om şi animal în cadrul naturii şi societăţii umane.
Subiectul acţiunii de comunicare se concretizează într-un individ, grup social, organizaţie, naţiune, comunitate internaţională, având roluri şi statute distincte de activitate, cu scopul de a apăra interesele şi valorile pe care le susţin. Astfel, un lider politic devine o persoană publică atunci când îşi exprimă poziţia, atitudinea şi opinia despre o anumită problemă de partid în faţa simpatizanţilor săi. De asemenea, managerul unei companii lucrează în spiritul relaţiilor publice, atunci când prezintă, de pildă, în cadrul unei conferinţe de presă, activitatea performantă a companiei sau unele deficienţe ale acesteia.
Specificul relaţiilor publice constă în identificarea celor mai eficiente relaţii de comunicare, destinate să dezvolte încrederea, responsabilitatea, competiţia şi performanţa între o organizaţie şi publicul ei şi să promoveze interesele organizaţiei, prin circulaţia liberă, completă şi multidirecţională a informaţiilor, asigurându-se transparenţa şi corectitudinea în comunicare. În esenţă, specificul relaţiilor publice este dat de existenţa a trei caracteristici fundamentale – credibilitatea, interesul şi adevărul – în relaţiile dintre o organizaţie şi publicul său.
Identificarea unei definiţii ideale a relaţiilor publice este dificil de realizat, deoarece domeniul este suficient de complex, aria de aplicare este destul de mare, definiţiile despre ele sunt multe şi diverse în diferite dicţionare şi enciclopedii, iar originalitatea specialiştilor în relaţii publice (SRP) şi a autorilor de cărţi şi manuale în acest domeniu este mereu în creştere.
Sintagma „relaţii publice” nu trebuie confundată cu expresia „relaţii cu publicul”, care prezintă caracterul administrativ şi de rezolvare de către un funcţionar de birou a unor scrisori şi a unor petiţii din partea cetăţenilor. De asemenea, „relaţiile publice” nu sunt sinonime cu conceptele de marketing, publicitate, propagandă, manipulare, nici nu pot fi complementare cu expresiile „informare publică”, „afaceri publice”, „comunicare de intreprindere”, „management al informaţiei”, toate acestea fiind activităţi de comunicare total diferite.
Pentru ilustrare, câteva definiţii pot fi edificatoare în înţelegerea conceptului de relaţii publice. În Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary, relaţiile publice sunt „acţiunile unei corporaţii, unui magazin, unui guvern, unui individ etc. pentru promovarea reciprocităţii între acestea şi public, comunitate, angajaţi, clienţi etc.” sau „arta sau tehnica promovării unei asemenea reciprocităţi” [1]
Cristina Coman, în lucrarea „Relaţiile publice. Principii şi strategii”, dezvăluie o definiţie interesantă, elaborată de americanii J.E. Grunig şi T. Hunt, demnă de luat în considerare. „Relaţiile publice sunt funcţia managerială distinctivă, care ajută la stabilirea şi menţinerea unor limite reciproce de comunicare, la acceptarea reciprocă şi la cooperarea dintre o organizaţie şi publicul ei; ele implică managementul problemelor, ajutând managerii să fie informaţi asupra opiniei publice şi să răspundă cererilor opiniei publice; ele definesc şi accentuează obligaţiile managerilor de a servi interesul public; ele servesc ca sistem de avertizare care ajută managerii să anticipeze tendinţele mediului; ele folosesc ca principale instrumente de lucru la cercetarea şi comunicarea pe principii etice” [2].
La rîndul lor, americanii D. Newsom, A. Scott şi J.V. Turk afirmă că „relaţiile publice sunt la fel de vechi ca şi civilizaţia, deoarece la baza acestora se află efortul de a convinge. (…) Persuasiunea este forţa conducătoare a relaţiilor publice şi multe din tacticile pe care le folosesc practicienii de azi ai relaţiilor publice au fost folosite şi de conducătorii societăţii timp de mii de ani.” [3]
In concluzie, trebuie să se înţeleagă faptul că relaţiile publice au un obiect propriu de manifestare în cadrul procesului de comunicare, în care subiectul sau agentul acţiunii de comunicare deţine un rol activ în promovarea intereselor şi valorilor organizaţiei pe care o reprezintă. Relaţiile publice pot fi considerate atât o ştiinţă, cât şi o artă a comunicării, puse în practică de oameni profesionişti talentaţi, prin intermediul unor structuri adecvate. [4]
Cadrul general al relaţiilor publice este valabil şi pentru relaţiile publice sectoriale: financiar-bancare, politice, administraţie publică, educaţie, cercetare, societate civilă. Obiectivele specifice acestor domenii converg atât spre convingerea publicului în a gândi pozitiv despre organizaţia lor în cadrul unei societăţi democratice, cât şi în a determina organizaţia să fie loială faţă de membrii săi, prin promovarea valorilor şi intereselor care o reprezintă.
[1] Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language, Gramercy Books,
Random House Value Publishing, Inc..
[2] Grunig, James E., Hunt, Todd, Managing Public Relations, Holt, Rinehart and Winston,
Philadelphia
[3] Newsom, Doug, Scott, Allan, Turk Van Slike Judy, This is PR, Wadworth Publishing Company,
Belmont
[4] În diferite lucrări româneşti se vorbeşte despre „public” şi „publicuri”, încercându-se a se face o distincţie între aceşti doi termeni. Dictionarele limbii române, dar şi cele străine conţin numai termenul de „public”, la singular, desemnând „o colectivitate mare de oameni, masa populaţiei, mulţime, lume”, care sugerează şi ideea de plural a acestei noţiuni. De aceea, în conţinutul acestui curs se va folosi numai conceptul de „public”, cu toate derivatele sale semantice.
