Particularităţile şi esenţa activităţii de conducere

Conducerea, ca parte componentă a relaţiilor de producţie, condiţio­nată de caracterul socialmente util al procesului muncii, reprezintă aspectul complicat, specific al activităţii, care nu poate fi îndeplinit în pripă, fără o pregătire cuvenită, utilizînd scheme, reguli şi procedee simple. Trebuie de avut în vedere că orice proces de muncă imanent conţine elemente de dirijare (organizarea, distribuirea, coordonarea, folosirea procedeelor standarde), dar numai la o anumită etapă de dezvoltare, de exemplu, munca colectivă, condu­cerea şi evidenţa ca funcţie de sine stătătoare, în special munca socialmente utilă. Acest fapt este legat de dezvoltarea diviziunii şi cooperării muncii.

1. Marx scrisa în Capitalul: „(…) orice muncă socială sau colectivă, înde­plinită în proporţii mari, într-o măsură mai mică sau mai mare, are nevoie de di­rijare. Un violonist se conduce singur pe sine; orchestra are nevoie de dirijof”.

Diviziunea muncii de conducere este cerută de un proces obiectiv, nece­sar pentru munca socialmente utilă. În acest caz, o parte din oameni muncesc şi produc bunuri materiale, iar altă parte se ocupă de conducere. În cazul unei orchestre, dirijorul este subiect al dirijării, iar membrii orchestrei reprezintă obiectul dirijării. Funcţia esenţială a conducerii constă în acţionarea asupra obiectului care trebuie condus. Acest obiect trebuie însă să fie pregătit în mod corespunzător pentru a efectua acţiunea necesară în vederea obţinerii rezulta­tului scontat. Apare întrebarea: cine sau ce poate fi condus?

Pot fi conduşi oamenii, obiectul muncii şi atributele ce-l însoţesc (in­formaţia, cunoştinţele, experienţele, finanţele etc.). În acest caz, între cei care conduc şi cei conduşi apar diferite relaţii directe sau indirecte.

Complexitatea şi specificul dirijării sistemelor sociale, la care se referă şi ocrotirea sănătăţii, sînt determinate de următoarele necesităţi:

1. formularea problemelor şi stabilirea scopurilor;
2. organizarea sistemelor şi părţilor lor componente, ţinînd cont de sta­rea lor iniţială;
3. adoptarea hotărîrilor privind conducerea şi asigurarea realizării aces­tor hotărîri;
4. evidenţa interacţiunii lucrătorilor, colectivelor;
5. realizarea funcţiilor de conducere, care concretizează activitatea de afaceri şi interrelaţiile;
6. manifestarea atitudinii complexe faţă de lucrul cu colaboratorii.

Specificul activităţii de conducere se exprimă şi prin faptul că ea trebuie

privită ca o ştiinţă (care are legile, obiectul, metodele şi principiile sale), o funcţie, un proces şi o artă.

Care este esenţa conducerii? Unii autori, de exemplu A. A. Ataev, consi­deră că esenţa dirijării poate fi examinată sub cinci aspecte:

• ca funcţie;
• ca proces;
• ca un înţeles abstract;
• ca sferă concretă de aplicare (sfera activităţii determină specificul activităţii de conducere);
• ca organizaţie concretă (conducerea caracterizează destinaţia organu­lui dat).

Elaborarea bazelor teoretice ale ştiinţei conducerii, analiza aspectelor tehnologice şi funcţionale ale mecanismelor conducerii prezintă anumite greutăţi de ordin subiectiv şi obiectiv, din cauza situaţiilor ce se creează în procesul dirijării. Una din ele este lipsa clarităţii în determinarea noţiunilor şi categoriilor ştiinţifice. Limbajul ştiinţei conducerii este deocamdată compli­cat pentru percepere şi folosire.

În literatura de specialitate se întîlnesc multiple variante de definire a sensului conducerii.

1. M. Kruk înţelege prin conducere „(…) activitatea planificată a siste­mului de conducere, orientată spre îndeplinirea funcţiei optime şi dezvoltarea obiectului dirijărif”.

În opinia lui V. G. Afanasiev, „Conducerea este funcţia sistemelor or­ganizate (biologice, sociale, tehnice etc.), care permite păstrarea lor într-o structură determinată, menţinerea regimului optim al activităţii şi atingerea obiectivelor puse în faţa organizaţiei”.

Ambele definiţii caracterizează conducerea ca metodă de menţinere a sistemului în anumiţi parametri ai structurii şi funcţiei. Într-adevăr, aceasta este una dintre caracteristicile dirijării; cu toate acestea, trebuie să se ţină seama de eventualitatea apariţiei situaţiei care presupune, de regulă, diferite procese nestandarde şi modificarea mecanismelor conducerii. În acest con­text, mai adecvate sînt următoarele afirmaţii: „conducerea se manifestă ca o interacţiune sistematică, organizată, planificată, conştientă între subiectul dirijării şi obiectul dirijării, păstrîndu-se calitatea şi dezvoltarea” şi „condu­cerea este procesul planificării, organizării, motivaţiei şi controlului, necesar pentru a formula şi a atinge scopurile organizaţiei”.

Peter F. Drucker, pe care mulţi îl consideră teoreticianul principal în do­meniul conducerii, consideră dirijarea „o formă deosebită a activităţii, care transformă mulţimea neorganizată într-un grup productiv avînd o orientare bine determinată”.

Diversitatea definiţiilor noţiunii de conducere este explicabilă. Totuşi, majoritatea cercetătorilor consideră că una dintre bazele conducerii este in­fluenţa. „Prin conducere (…) înţelegem un sistem de măsuri de influenţă”, sau „Dirijarea este influenţa exercitată asupra elementelor sistemului sau asupra sistemului în întregime, care orientează părţile lui componente în direcţia ne­cesară”. Deci, prin conducere trebuie să înţelegem organizarea şi realizarea influenţei exercitate asupra unor situaţii concrete; asigurarea raţională maxi­mă, operativă şi eficientă a sistemului funcţional cu mijloace de conducere în vederea atingerii scopurilor puse.

Din această noţiune reiese că la baza conducerii este pusă o influenţă sau alta (ordin, dispoziţie, indicaţie, plan, observaţie, rugăminte), care trebuie să fie orientată spre un scop, ce determină direcţiile esenţiale şi rezultatele finale ale activităţii, ţinînd cont de posibilităţile reale ale sistemului şi de relaţiile de serviciu ce s-au creat în aparatul de conducere. O asemenea interpretare a esenţei conducerii înaintează o mulţime de sarcini de susţinere a acestei acti­vităţi – orice acţiune trebuie nu numai organizată, dar şi realizată.

Forma, nivelul reglementării, condiţiile de pregătire a acţiunilor de di­rijare, precum şi tipul dirijării depind de specificul activităţii sau al situaţiei apărute în procesul dirijării, pe baza căruia se alege tactica şi modelul meca­nismului de conducere. Deci, situaţia concretă reclamă acţiuni de conducere adecvate.

Noţiunile dirijării prezentate mai sus ne permit să formulăm alte sarcini şi criterii care determină acţiunea de conducere şi anume: concretizare, înţe­legerea şi promovarea intenţiei, împuternicire, argumentarea în procesul rea­lizării, repartizarea activităţii dirijării ş.a. Pentru organizarea funcţionării unui sistem şi realizarea planurilor sînt necesare acumularea, prelucrarea şi analiza unor informaţii. Astfel, fiecare sistem de conducere reprezintă totalitatea sub­iecţilor şi obiectelor dirijării, între care circulă informaţia, diferită ca valoare. Datorită acesteia are loc legătura directă şi cea indirectă.

În baza informaţiei primite, care caracterizează starea sistemului, subiec­tul dirijării adoptă hotărîrile corespunzătoare, prin care acţionează asupra sis-

 

Fig. 2.1. Curentele informaţionale în sistemul dirijat

Intrarea A – avizul informaţional;

Ieşirea A 1 – sarcina de rezolvat;

Intrarea B – însărcinarea pentru executare;

Ieşirea B 1 – rezultatele activităţii în formă de aviz informaţional.

După cum reiese din schemă, prin intrarea A subiectul dirijării obţine o informaţie în urma studierii situaţiei concrete sau o primeşte de la o orga­nizaţie superioară. Informaţia se prelucrează, se analizează şi se foloseşte în luarea hotărîrilor corespunzătoare. Prin ieşirea A 1 informaţia recomandată se transmite, prin legătură directă, în formă de acţiuni directe, către intrarea B

• obiectul dirijării – pentru executare. Obiectul dirijării transmite rezultatele activităţii sale prin ieşirea B 1 subiectului dirijării, în formă de aviz informa­ţional, care caracterizează starea obiectului, schimbările intervenite etc.

După o schemă analogică se face legătura indirectă, care oglindeşte rezultatele hotărîrilor luate de conducere. Legătura indirectă indică factorii suplimentari şi accidentali, care pot apărea în procesul dirijării sistemului. Informaţia primită se prelucrează şi se confruntă cu dirijarea pe care o efec­tuează subiectul. Astfel, informaţia în procesul comunicării se transmite nu numai pentru a adopta hotărâri bine argumentate, ci şi pentru ca acestea să fie îndeplinite corect, eficient.

Dacă apar corectări necesare pentru activitatea sistemului, se elaborea­ză hotărîri suplimentare de dirijare, care se transmit ca acţiuni corectate (ale echipei) către obiectul dirijării pentru înlăturarea neajunsurilor. Prin acţiunile de conducere în practică se stabilesc relaţii şi interacţiuni între subiectul ce dirijează şi obiectul dirijării.

În funcţie de sfera de conducere, aceste relaţii capătă un conţinut speci­fic, caracteristic anume sferei date. În teoria ştiinţei conducerii s-au făcut în­

cercări de clasificare a relaţiilor de dirijare. Astfel, D. M. Kruk (1978) eviden­ţiază relaţii de ordin fundamental şi suprastructural; interpersonale; inter- sistemice şi după nivel ierarhic. La baza clasificării date sînt puse felurile de relaţii, caracterul lor şi apartenenţa ierarhică. Aceasta este premisa teoretică a problemei. În practică, relaţiile interpersonale se divid în relaţii individuale şi relaţii colective cu menţinerea subordonării serviciu-funcţiune, la care se adaugă factorii sociali, economici, psihologici etc. În relaţiile intersistemice, în afară de cele expuse, un rol esenţial îl joacă interesele sistemului concret; în acest caz, în relaţii o deosebită importanţă o capătă aspectele politice şi cele naţional-teritoriale.

Alţi cercetători, de exemplu, V. C. Rapoport şi M. Z. Dulikin (1988), evidenţiază trei grupe de relaţii organizate: conducerea-supunerea; luarea deciziilor comune (coordonate); relaţii tehnice.

Fiecare grupă se împarte în subgrupe, care, la rîndul lor, au forme şi legături proprii. O asemenea subordonare caracterizează mai mult activitatea de condu­cere decît sistemul condus. O componentă importantă, alături de administrare, este participarea activă a lucrătorilor în dirijare (organizaţiile obşteşti, deputaţii, instituţiile sociale, colectivele de muncă, consiliile medicilor-şefi etc.). În ori­ce colectiv de muncă, lucrul aparatului de conducere, al organizaţiilor obşteşti oglindeşte viaţa: economică, politică şi spirituală a societăţii. Prin urmare, în dirijare interacţionează strîns relaţiile de afaceri şi cele de ordin suprastructural. În acest sens, dirijarea sistemului (de producţie, medical etc.) este în legătură directă cu dirijarea în întregime, formînd fundamentul ei.