Publicat în

Perspective şi încercări de definire a termenului de comunicare

,,Conditio sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale”[1], după cum subliniază Paul Watzlawick, existenţa unei comunităţii sociale nu poate fi concepută în afara procesului de comunicare. Comunicarea reprezintă, aşadar, un proces complex şi dinamic, cu o arie extrem de vastă, practic în toate domeniile de activitate, de aici şi multitudinea perspectivelor de definire a acesteia. În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre opiniile şi încercările de definire a comunicării, reamintind faptul că preocupările vizând comunicarea interumană datează încă din Antichitate, ca o necesitate practică determinată de exigenţele sociale. Arta retoricii,
elaborată, conform afirmaţiilor lui Aristotel, de Corax din Siracuza, avea menirea de a indica cetăţenilor diferite moduri de comunicare eficientă, reclamate de introducerea unor reguli de convieţuire democratică; iniţial, retorica a fost definită de creatorii săi ca ,,ştiinţa şi arta de a convinge”[2]. Retorica viza, cu precădere, comunicarea în sfera juridică şi politică. Un secol mai târziu, Platon (427-347 î. H.) a introdus retorica în viaţa academică greacă, aşezând-o alături de filosofie. Pentru Platon, retorica a însemnat chiar ştiinţa comunicării umane. În procesul comunicării umane, el a delimitat cinci etape: conceptualizarea, simbolizarea, clasificarea, organizarea şi realizarea.  Prima se ocupa cu studiul cunoaşterii, a doua cu studiul sensului cuvintelor, a treia cu studiul comportamentului uman şi a modurilor de viaţă, a patra cu aplicarea acestora în practică, iar ultima se ocupă cu studiul tehnicilor şi instrumentelor de influenţare a oamenilor. Aristotel (384-322 î. H.), discipolul lui Platon, scrie celebra sa lucrare, Rhetorike, care a deschis noi drumuri în studiul sistemelor de comunicare umană. Totodată, Aristotel elaborează primul tratat de logică (Organon), în care descoperă silogismul şi construieşte tipul de raţionament şi argumentaţie bazate pe silogism. Urmează progresele realizate de filosofii romani şi distincţia făcută între teoria şi practica comunicării umane: teoria este retorica, practica este oratoria. Unul dintre teoreticienii şi marii practicieni ai timpului a fost Cicero (106-43 î. H.). Operele sale, De Inventione, De Oratore şi Topica, ca şi discursurile sale, Catilinare, Filipice, au fost studiate în şcolile timpului său şi secole de-a rândul în scolastica medievală şi în vremea Renaşterii. Lucius Annaeus Seneca (58 î.Hr.- 41), supranumit Retorul, este autorul unor superbe exerciţii retorice: Declamaţii pe teme juridice şi Declamaţii deliberative. El a creat la Roma cea mai importantă şcoală de retorică a Antichităţii.

După epoca greco-romană, teoria comunicării umane nu a mai cunoscut progrese considerabile timp de mai multe secole, până la Renaştere. Începând cu anul 1600, în epoca modernă, studiul comunicării umane a fost readus în centrul preocupărilor mai multor categorii de gânditori: filosofi, semioticieni, lingvişti, psihologi, sociologi, epistemologi, stilişti şi, în cele din urmă, oamenii de marketing, diplomaţii, comunicatorii, animatorii, creatorii de publicitate, agenţii publicitari şi de relaţii publice, moderatorii, mediatorii şi negociatorii contemporani.[3]

În ultimele cinci decenii, ştiinţele comunicării umane cunosc o dezvoltare explozivă. Apare şi se dezvoltă Analiza tranzacţională[4] (Eric Berne, anii ’60), Programarea Neuro-Lingvistică (Richard Bandler şi John Grinder, anii ’70), ca şi tehnicile şcolii de psihologie şi comunicare de la Palo Alto sau concepţia revoluţionară a lui Marshall McLuhan, pentru care ,,media este mesajul”, iar comunicarea ,,electrică” provoacă retribalizarea structurii conştiinţei psihice şi sociale. Conceptul de comunicare, utilizat atât în limbajul uzual, cât şi în terminologia unor diverse domenii ale ştiinţelor sociale (şi nu numai), derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii şi controverse. Toate definiţiile date comunicării umane, indiferent de şcolile de gândire cărora le aparţin, au cel puţin câteva elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul. În dorinţa de a înţelege şi, eventual, controla acest proces de proliferare semantică, cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Carl E. Larson au încercat, în urmă cu aproape douăzeci de ani, să adune într-o carte definiţiile comunicării propuse de diferiţi autori, limitându-se la cele mai reprezentative 126 de definiţii. S-a evidenţiat cu acel prilej faptul că, în aproape fiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau ştiinţelor informaţiei, termenul este utilizat într-o accepţiune particulară, specializată, aflată frecvent în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte sectoare ale cunoaşterii.

Printre primele lucrări care formulează teoretic condiţiile şi structura comunicării, menţionăm Teoria matematică a comunicării[5], Claude Shannon şi Waren Weaver, apărută în anul 1949. Meritul acesteia constă în introducerea conceptului de informaţie într-o modalitate matematică. Autorii propun o perspectivă matematică asupra comunicării prin introducerea unei unităţi de măsură a eficacităţii comunicării cu caracter general, eludând natura, forma şi valoarea comunicării. Această unitate de măsură a fost numită de cei doi autori bit (binary digit). Esenţa modelului lui Shannon este conceptul de informaţie în sens abstract şi nu cu sensul de ştire. Cantitatea de informaţii este măsura cantitativă a incertitudinii unui mesaj, în funcţie de gradul de probabilitate a fiecărui semnal ce compune acest mesaj. Conceptul este perfect compatibil cu calculatorul şi logica informatică. Teoria matematică a comunicării a cunoscut un mare succes în numeroase alte discipline ştiinţifice, cum ar fi de pildă: lingvistica; modelul de communicare verbal al lui Jakobson prezintă numeroase similitudini cu cel al lui Shannon.

,,Comunicarea, în opinia lui Jean-Claude Abric, reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială dată”.[6] Sub influenţa Şcolii de la Palo Alto, care a plasat fenomenul comunicării în categoria fenomenelor relaţionale, J. C. Abric  fixează câteva repere pentru analiza comunicării: ca fenomen de interacţiune, comunicarea implică o serie de raporturi în care partenerii situaţiei de comunicare încearcă să se influenţeze reciproc. Nu mai vorbim de un emiţător şi de un receptor, ci despre doi interlocutori. Comunicarea nu mai poate fi concepută ca un simplu proces de transmisie. Actul comunicativ apare ca o relaţie de schimb între parteneri care au, fiecare simultan, dublul statut de emiţător şi receptor.

 

[1] Apud Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p. 12.

[2] Evocând retorica antică, Tzvetan Todorov o numeşte: „puterea care stă în vârful limbii”. Alţi autori o consideră drept „cea mai înaltă expresie a culturii greceşti” (Marron, H.I., A History of Education in Antiquity,New York, 1956). Olivier Reboul (Introduction à la rhétorique, Paris, PUF, 1991,p. 80) afirmă că secolul XXI va fi marcat de „retorica rediviva, cheia de boltă a culturii noastre…”

[3] Vasile Sebastian Dâncu, Comunicarea în managementul instituţional, Cluj-Napoca, 2000.

[4] Analiza tranzacţională îşi are rădăcinile în psihanaliza tradiţională. Fondatorul ei, Eric Berne, a conceput  analiza tranzacţională ca teorie a personalităţii, a comunicării şi a relaţiilor interpersonale, bazată pe conceptele comportamentelor observabile şi pe cele ale interacţiunii dintre oameni. 

[5] A. Moles, Preface, în Waren Weaver & Claude Shannon, Théorie mathématique de la communication, Retz, Paris, 1975.

[6] Cf. Jean Claude-Abric, Psihologia comunicării. Teorii şi metode,  Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 12.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *