Publicat în

Planificarea strategică şi analiza SWOT în cadrul ÎMM-urilor

       Deşi teoria economică a făcut mari progrese în privinţa managementului strategic, încă nu se poata da un răspuns în ceea ce priveşte întrebarea: „în ce condiţii întreprinderea trebuie să adopte planificarea strategică?”În concepţia lui Mintzberg (1990), planificarea strategică nu este stilul cel mai eficace aplicabil într-un mediu turbulent. Tot Mintzberg susţine că stilul antreprenorial deschis, care presupune adoptarea unor strategii emergente şi formarea continuă a personalului, permite adaptarea întreprinderii la noul context.

       Alţi autori[1], arată că, paradoxal, incertitudinea este simultan raţiunea de a fi a planificării strategice, dar şi cauza care duce la contribuţia slabă a acesteia, în unele cazuri referitoare la gestiunea eficientă a firmelor. Performanţele scăzute ale planificării strategice se explică prin înclinaţia quasi-irezistibilă a managerilor spre a birocratiza activităţile necesare acestui proces, pe care îl transformă într-un exerciţiu tehnocratic prin care se tinde „să se prezică viitorul şi să se pregătească”.

       Practicarea planificării strategice în cadrul IMM-urilor, şi, implicit, a managementului strategic, presupune îmbinarea stilului antreprenorial, formarea continuă a personalului şi adoptarea unor strategii emergente care se pot adapta permanent la schimbările din ce în ce mai rapide ale mediului.

       Din cauza varietăţii IMM-urilor este greu de apreciat în ce măsură există o relaţie directă între practica planificării strategice şi performanţele lor. În aprecierea acestei relaţii intervin mai mulţi parametri: turbulenţa mediului, natura activităţii, complexitatea activităţii întreprinderii şi logica întreprinzătorului.

       Oricare ar fi stilul de management, conducătorii IMM-urilor au tendinţa de a privilegia flexibilitatea organizaţională şi cea operaţională, mai mult decât flexibilitatea strategică a firmei lor. În acelaşi timp, practica arată că în cazul IMM-urilor sunt necesare eforturi suplimentare de consultanţă şi formare pentru dezvoltarea viziunii strategice. Termenul „viziune” este utilizat aici, deoarece este suficient de general pentru a desemna modul de gândire strategic privind procesele mai mult sau mai puţin structurate care au loc în cadrul unei firme.

       Viziunea strategică asupra activităţii firmei poate fi produsul unei reflexii rezultate dintr-un cerc restrâns, în cazul frecvent al întreprinderilor mijlocii sau poate să se confunde cu cea a şefului de întreprindere, în cazul microfirmelor sau a firmelor mici.

       Indiferent de talia întreprinderii, viziunea strategică are deseori ca obiect:

  • relaţia cu clientela – se caracterizează prin atenţia acordată calităţii produselor, modul de servire a clienţilor şi prin asigurarea unei tranzacţii oneste;
  • raportarea la concurenţă – se are în vedere identificarea concurenţilor care ar trebui urmaţi;
  • gestiunea sistemului de ofertă – se urmăreşte atragerea unor clienţi care cumpără în cantităţi mari şi folosirea unor canale proprii de distribuţie[2].

       Produsul planificării strategice este, de obicei, un plan scris cu versiuni adaptate la cerinţele destinatarilor săi (acţionari, bancheri etc.). Odată elaborat, planul permite fiecărei persoane implicate în activitatea întreprinderii să cunoască cât mai exact câmpul şi liniile directoare ale acţiunilor sale. Planul întruneşte simultan funcţii de informare, coordonare şi orientare.

 

 

 

 

De reţinut!

Formalizarea accentuată a planului prezintă, în concepţia lui G. Koenig[3], câteva erori care trebuie evitate. Printre cele mai importante erori ce trebuie evitate, amintim:

–          aprecierea că ideile noi trebuie să apară în cadrul procesului formal de planificare; studiile realizate pe această problemă arată că cea mai mare parte a ideilor originale îşi au izvorul în afara cadrului formal al planificării;

–          apariţia riscului de a intra în prea multe detalii şi de a conferi planului caracterul unui angajament ireversibil; ori, se ştie că orice proiect  presupune o decizie iniţială care dă impuls şi angajează diferite acţiuni ulterioare. După aceea se adoptă noi decizii eşalonate în timp, care iau în considerare rezultatele obţinute, contra-proiectele ce se dezvoltă ca răspuns la proiectul iniţial şi informaţiile noi obţinute.

 

 

       Indiferent de modul de planificare strategică pentru care se optează, managementul IMM-urilor trebuie să îndeplinească simultan următoarele condiţii:

  • adoptarea deciziilor cruciale trebuie să aibă la bază o fundamentare ştiinţifică, dar, în acelaşi timp, trebuie să se facă foarte rapid;
  • existenţa unui manager puternic şi hotărât, dar şi formarea unei echipe de conducere competente şi cu spirit de iniţiativă;
  • manifestarea dorinţei de asumare a riscurilor şi de proliferare a inovării, dar şi de a progresa .

 

[1] Yvan Allaire, Mihaela Firsirotu – L’Entreprise strategique: penser la strategie, Gaetan Morin Editeur, Boucherville, Quebec, 1993, p. 429

[2] Gerard Koenig – Management strategique, paradoxes, interactions et apprentissages, NATHAN, Paris, 1996, p. 23

[3] Gerard Koenig, op. cit., p. 45

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *