Câteva caracteristici ale energiei electrice şi ale industriei energiei electrice au determinat companiile din domeniu, guvernele şi diverse alte organizaţii interesate să acorde o atenţie particulară planificării atât a dezvoltării sistemului energetic, cât şi a funcţionării acestuia.
Energia electrică este un suport logistic esenţial al societăţii moderne şi trebuie produsă în fiecare moment la nivelul cererii. Întreruperile în alimentarea cu energie au, în general, consecinţe negative pentru utilizatori. Pentru sistemul energetic însuşi pot apărea situaţii periculoase, chiar „căderi” totale, când consumul de energie depăşeşte capacitatea operaţională a sistemului.
Industria energiei electrice este capital-intensivă, costul echipamentului având o pondere ridicată în costul total al energiei. Ţinând seama că este nevoie de mai mulţi ani pentru extinderea capacităţilor de producere-transport-distribuţie, capitalul investit poate fi afectat negativ de incertitudinile privind evoluţia cererii de energie, a preţurilor, a tehnologiilor.
În aceste condiţii, este firesc ca planificarea dezvoltării să vizeze „acoperirea” consumului de energie, suficient de sigur şi, pe cât posibil, mai economic.
Aceste resurse sunt constituite din grupuri energetice, cu purtătorii de energie primară aferenţi precum şi din instalaţii de transformare, transport şi distribuţie a energiei. Metodologiile de planificare a dezvoltării sistemului au evoluat continuu în direcţia reducerii costurilor totale de asigurare cu energie. Nu s-a depăşit însă acest cadru al opţiunilor de resurse, fapt ce conduce la abordarea în etape distincte (chiar dacă iterativ, aşa cum se poate observa în fig. 4.1) a celor două componente al balanţei energiei:
- prognoza consumurilor (cererii) de energie, inclusiv a valorilor maxime şi a formei curbelor de sarcină;
- optimizarea sistemului de alimentare cu energie.
Criteriul de optimizare reflectă în plan concret politica generală a companiei de energie electrică. În planificarea tradiţională, cel mai cuprinzător şi mai justificat sub aspect economic este criteriul costului total actualizat minim (CTA minim) al sistemului de alimentare şi, în consecinţă, al energiei livrate. Pentru sistemele care-şi stabilesc regimurile de funcţionare urmărind costurile marginale, realizarea optimului este echivalentă cu funcţionarea în punctul în care costul marginal pe termen scurt este egal cu costul marginal pe termen lung. Circumstanţele speciale pot determina şi alte opţiuni pentru criteriul de optimizare, ca de pildă venitul net, flexibilitatea sistemului la schimbări, etc.
Restricţiile sunt generate de aspectele tehnice şi tehnologice, de volumul admis al cheltuielilor de capital (investiţii), de structura combustibililor, de impactul acceptat asupra mediului înconjurător.
Planificarea tradiţională, orientată aproape exclusiv către sistemul de alimentare (capital-intensiv, inclusiv sectoarele economice conexe), neglijează opţiunile de conservare a energiei, care pot asigura servicii echivalente la un cost mai mic.
Criteriul de optimizare nu garantează că nu se vor epuiza resursele ţării şi nu atrage în procesul de planificare alţi participanţi interesaţi ca, de exemplu, organizaţiile locale (regionale), sociale, de mediu înconjurător, etc.
Planificarea integrată a resurselor (IRP) este un proces de planificare adoptat în ultimii ani de furnizorii de energie şi de instituţiile de reglementare din ţările dezvoltate.
