Obiectivele politicilor fiscal-bugetare promovate într-un stat se bazează pe credibilitatea şi stabilitatea finanţelor publice. Finanţele publice se constituite dintr-un sistem de relaţii economice prin intermediul cărora se asigură formarea si repartizarea fondurilor de resurse financiare publice în scopul dezvoltării economice şi sociale a statului şi al satisfacerii unor nevoi de ordin social.
Pentru eficientizarea acestor relaţii, politicile fiscale au rolul:
- sa asigure colectarea veniturilor la bugetul de stat la nivelul estimat;
- să încurajeze competiţia fiscală între state fără consecinţe majore în migrarea capitalurilor şi a investiţiilor;
- să fie predictibile;
- să îmbine mixul de politici promovate la nivel naţional, respective, să se completeze cu politica monetară;
- să nu fie pro-ciclică (O politică fiscală este pro-ciclică atunci când exacerbează fluctuaţiile ciclului economic. Pro-ciclicitatea apare, de exemplu, într-o perioadă de creştere, când se operează creşterea cheltuielilor publice sau reducerea fiscalităţii);
- să asigure echilibrul între impozitarea capitalului, a forţei de muncă şi a consumului;
Credibilitatea şi stabilitatea finanţelor publice se realizează prin:
- măsuri de minimizare a riscului de expunere la crize economico-financiare (constituirea fondurilor de rezervă în perioada de creştere economică);
- promovarea unor politici fiscale anticiclice care să ofere şi să asigure sustenabilitate procesului de creştere economic (încurajarea mediului de afaceri) ;
- creşterea eficienţei politicilor fiscal-bugetare, prin îmbunătăţirea predictibilităţii acestora;
Direcţiile de urmat, pentru creşterea gradului de credibilitate şi de stabilitate a finanţelor publice se regăsesc în :
- organizarea raţională a arealului instituţional din sectorul public, dimensionarea optimă a numărului de angajaţi pentru reducerea costurilor asociate cu resursa umană.
- consolidarea reformelor structurale în domeniul seviciilor şi prestaţiilor sociale;
- construcţia şi instituirea unor politici-cadru care să asigure sustenabilitate şi predictibilitate fiscală pe termen lung;
- întărirea disciplinei bugetare prin stabilirea de priorităţi în efectuarea transferurilor către sectoare economice şi prin reducerea parafiscalităţii ca efect al reducerii numărului de avize şi autorizaţii eliberate de către instituţiile publice.
- accelerarea procesului de descentralizare a competenţelor administraţiei publice centrale în favoarea administraţiei publice locale, cu asigurarea resurselor financiare corespunzătoare.
- respectarea cu stricteţe a cadrului fiscal-bugetar reglementat, a prevederilor Legii responsabilităţii fiscal-bugetare[1], cunoscînd find că, politica fiscal-bugetară promovată după 1990 a demonstrat fragilitatea managementului fiscal-bugetar. Componentele sistemului fiscal, sistemul legislativ fiscal, arealul instituţional şi procedurile fiscale neadecvate nu au reuşit să diminueze spaţiul discreţionar fiscal. Actul normative citat[2], ordonează managementul fiscal-bugetar impunînd reguli care privesc:
- instituirea obligatiităţii aprobării strategiei fiscal-bugetare şi a cadrului bugetar pe termen mediu;
- limitarea numărului de rectificări bugetare efectuate în cursul anului bugetar;
- reguli fiscale restrictive privind finanţarea unor categorii de cheltuieli publice şi a deficitului bugetar;
- organizarea consiliului fiscal care asigură analiza independentă a prognozelor bugetare şi a cadrului macroeconomic pe care acestea se bazează, în măsura în care aceste aspecte nu sunt asigurate corespunzător de către managementul fiscal public.
[1] Legea nr. 69/2010
[2] Idem
