Denunţătorul (whistleblower) este o persoană care atrage atenţia asupra unui fapt ilegal sau reprobabil care apare într-o organizaţie din care, de obicei, aceasta face parte. Abaterile dezvăluite pot aparţine mai multor categorii de fapte: încălcarea legii/regulamentului, ameninţare directă contra interesului public, fraudă, încălcarea normelor de sănătate/siguranţă sau corupţie. Denunţătorii pot aduce acuzaţii la nivel intern (de exemplu, contra altor persoane din cadrul organizaţiei) sau extern (către organisme de reglementare, agenţii de aplicare a legii, mass-media sau grupuri afectate). Oricare dintre aceste două metode pot fi aplicate în mod deschis sau anonim.
Termenul „whistleblower” (whistle = fluier, blower = care suflă) provine de la practica ofiţerilor de poliţie din Marea Britanie de a-şi folosi fluierele atunci când observă săvîrşirea unei infracţiuni. Fluierul îi alertează cu privire la pericol pe ceilalţi ofiţeri de poliţie precum şi pe cetăţeni[1].
Reacţiile faţă de denunţători sunt foarte variate. Denunţătorii sunt de obicei văzuţi drept martiri altruişti în favoarea interesului public; alţii îi consideră „turnători” sau „pârâtori” care urmăresc doar gloria personală şi faima. Unii cercetători consideră că în cazul denunţătoriilor ar trebui considerată cel puţin premisa că aceştia abordează dificultăţile din perspectiva principiilor etice; de asemenea, ei consideră că această practică este mai respectată în sistemele de guvernare în care există o educaţie de bază în etica virtuţii36 37.
Deoarece majoritatea cazurilor de denunţări atrag puţin sau deloc atenţia mass-media, iar majoritatea denunţătorilor care raportează abateri majore se află, de obicei, într-o formă de pericol sau de persecuţie, ideea că aceştia ar căuta faima şi gloria devine greu de crezut.
Ce ar trebui să facă un angajat atunci când ştie de un comportament incorect din punct de vedere etic din partea colegilor, al superiorilor sau altor persoane din companie? Până de curând, majoritatea companiilor considerau că angajatul nu trebuie să ia nici o măsură, fiind inacceptabil ca acesta să facă eforturi pentru remedierea situaţiei.
|
36 Faunce TA, Developing and Teaching the Virtue-Ethics Foundations of Healthcare Whistle Blowing, Monash Bioethics 37 Faunce TA & Jefferys S., Whistleblowing and Scientific Misconduct: Renewing Legal and Virtue Ethics Foundations, |
Denunţarea este relativ rară în majoritatea organizaţiilor. Majoritatea oamenilor nici măcar nu se gândesc să denunţe activităţi reprobabile fie de teama unor represalii, fie de teama de a-şi deteriora relaţiile de la şi din afara locului de muncă[2]. Acest lucru se datorează faptului că, pentru a realiza acest lucru, un angajat trebuie: (1) să aibă la cunoştinţă comportamentul ilegal/imoral în cadrul organizaţiei şi să aibă dovezi suficiente pentru a-şi sprijini acuzaţiile; (2) să considere comportamentul în cauză grav din punct de vedere moral sau având consecinţe grave pentru ceilalţi; (3) să se simtă personal responsabil de rezolvarea situaţiei; (4) să considere că există o cale plauzibilă de acţiune în acest sens. Chiar şi în aceste condiţii, angajaţii se tem de obicei de consecinţele denunţării care pot varia de la izolarea de colegi, concediere, eliminarea şanselor de promovare, pierderea reputaţiei pâna la, în unele cazuri, chiar riscul de a suporta atacuri fizice sau de a fi ucis.
Capitolul 5. Etica relaţiilor angajator-angajaţi Persecutarea denunţătorilor a devenit o problemă gravă în multe părţi ale lumii. Deşi denunţătorii sunt adesea protejaţi de lege contra represaliilor angajatorului, au existat multe cazuri în care aceştia au suferit consecinţe cum ar fi: încetarea contractului de muncă, suspendarea contractului de muncă, retrogradarea, diminuări salariale sau hărţuire dură din partea celorlalţi angajaţi. De exemplu, în Statele Unite, majoritatea legilor pentru protecţia denunţătorilor prevăd acţiuni compensatorii pentru cazurile în care persecutarea este dovedită. Cu toate acestea, mulţi denunţători susţin că, în cadrul corporaţiilor şi al agenţiilor guvernamentale, domină oprobiul faţă de aceştia şi, în unele cazuri, denunţătorii au fost acţionaţi în instanţă pentru denunţul efectuat [3].
Ca urmare a acestui fapt, în occident multe organizaţii private au instituit fonduri pentru finanţarea apărării legale a denunţătorilor şi/sau grupurilor de suport; un astfel de exemplu fiind Public Concern at Work în Marea Britanie – organizaţie caritabilă pentru protejarea denunţătorilor care acţionează în interesul public[4].
În ultimul timp, pe măsură ce problemele etice au devenit din ce în ce mai importante în afaceri, multe organizaţii şi-au schimbat atitudinea faţă de denunţuri. Acesta nu mai este privit drept lipsă de loialitate sau încercare de a se afirma; companiile încearcă acum să folosească denunţurile ca pe nişte semnale de alarmă care demască o situaţie ce trebuie remediată. Făcând denunţul intern mai accesibil şi mai eficient, aceste companii speră să poată descoperi şi remedia problemele înainte ca acestea să devină publice şi să dăuneze firmei.[5].
O politică internă eficientă în privinţa denunţului ar trebui[6]:
- să fie scrisă,
- să fie promovată bine în cadrul angajaţilor;
- să permită angajaţilor să se adreseze altor persoane decât superiorului lor imediat (deoarece acesta este de multe ori cel care efectuează sau coordonează acţiunea ilegală/imorală);
- să permită denunţul anonim;
- să precizeze o procedură internă de investigaţie care să informeze denunţătorul de faptele descoperite;
- să interzică orice formă de pedepsire/răzbunare împotriva denunţătorului;
- să ofere o cale de apel în cazul în care denunţătorul nu este mulţumit de răspunsul primit.
Managerii de resurse umane sunt deseori implica ţ i în cazurile de denun ţ . Ei pot fi, de asemenea, implicaţi în educarea supervizorilor în privinţa politicilor de denunţ şi în luarea de măsuri pentru împiedicarea răzbunării faţă de denunţători. De asemenea, în unele cazuri, chiar şi legea oferă protecţie denunţătorilor.
În România, protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi, care semnalează încălcări ale legii este reglementată de Legea nr.571/2004. Încălcările legii pot fi semnalate şi pe internet. Din mai 2008, site-ul www.avertizori.ro este pus la dispoziţia doritorilor de cătreTransparency International (TI) România, Fundaţia Concept şi Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu. Site-ul www.avertizori.ro arată ce înseamnă a fi avertizor de integritate şi cum îl protejează legea pe acesta atunci cînd semnalează încălcări ale legii din instituţia în care lucrează. Site-ul reprezintă o platformă complexă de comunicare, menită să ofere informaţii utile privind faptele care pot face obiectul unei avertizări de integritate, mijloacele de plîngere şi mecanismele de protecţie pe care funcţionarii publici, personalul contractual şi alte categorii de personal din administraţia publică le au la dispoziţie.[7]
În Republica Moldova, protecţia celor care denunţă fapte de corupţie este reglementată încă de prin anul 1998. Măsurile urgente de protecţie, ce pot fi
Capitolul 5. Etica relaţiilor angajator-angajaţi aplicate de către Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei din ţara vecină sunt asigurarea pazei personale şi pazei locuinţei.[8]
Fostul corespondent al revistei germane „Stern” la Bruxelles, Hans-Martin Tillack, a primit Premiul pentru Libertatea şi Viitorul Mass-Media, în valoare de 30.000 de euro, din partea fundaţiei Media of Sparkasse din Leipzig. Premiul i-a fost acordat pentru articolele pe care le-a scris despre corupţia si încălcările principiilor democratice din cadrul instituţiilor Uniunii Europene. Tillack a primit premiul împreuna cu ziaristul american Seymour M. Hersh, reporter al ediţiei germane „Financial Times”, în Afganistan. Fundaţia Media of Sparkasse din Leipzig acorda Premiul pentru Libertatea şi Viitorul Mass-Media jurnaliştilor şi instituţiilor media care îşi asumă riscuri majore şi dovedesc un mare curaj în apărarea libertăţii presei.[9]
http://en.wikipedia.org/wiki/Whistle-blowing
[2] Rowe, Mary & Bendersky, Corinne, „Workplace Justice, Zero Tolerance and Zero Barriers: Getting People to Come Forward in Conflict Management Systems” în volumul Negotiations and Change, From the Workplace to Society, 2002, editori Thomas Kochan şi Richard Locke, Cornell University Press
Mary Rowe MIT, Linda Wilcox HMS, Howard Gadlin NIH, Dealing with—or Reporting—”Unacceptable” Behavior (With additional thoughts about the „BystanderEffect”), 2009, Journal of the International Ombudsman Association 2(1), pe internet la adresa Ombudsassociation.org
http://en.wikipedia.org/wiki/Whistle-blowing. accesat pe 27.02.2010
Timothy R. Barnett. Daniel S. Cochran. „Making Room for the Whistleblower”. HRMagazine. ianuarie 1991. pg.58-61
J.P.Near and M.P.Micelli. „Effective Whistle-Blowing”. Academy of Management Review. Vol.20(3). 1995. pg.679-708
http://www.telegrafonline.ro/1210798800/articol/54131/coruptia_poate_fi_denuntata_pe_avertizoriro.html
[8] http://www.capc.md/ro/radio/19.html
[9] http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-01-08/jurnalist-premiat-pentru-denuntarea-coruptiei-din-institutiile-ue.
